Hristos a înviat!

Creştinismul stă şi cade cu învierea. Cu alte cuvinte: în cele din urmă creştinismul nu se bazează numai pe învăţătura morală şi religioasă (aşa cum fac celelalte religii mondiale), ci pe un eveniment istoric! Baza credinţei noastre nu este numai ceea ce Isus a dat ca învăţătură, ci şi ceea ce El a făcut, ca să susţină afirmaţiile Lui. Fiecare care s-a denumit pe sine însuşi conducător religios poate vesti anumite învăţături morale şi măreţe şi poate probabil chiar spune: „eu sunt păstorul cel bun”, „îmi dau viaţa pentru oile mele”, şi apoi poate chiar muri pentru o „chestiune bună”. Dar cine poate continua aceste afirmaţii – aşa cum a făcut Isus Hristos – cu afirmaţia, că el a înviat trupeşte? „Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10.14-18). Ce pretenţie! Învăţăturile morale ale lui Isus Hristos nu se pot despărţi de afirmaţiile Sale referitoare la Persoana Sa şi puterea Sa şi moartea Sa. Dacă Isus Hristos nu ar fi fost înviat în trup, El ar fi un înşelător (nici măcar un om bun) şi creştinismul ar fi o înşelăciune şi o farsă; creştinii ar juca atunci numai focuri religioase!

Afirmaţii la fel de drastice ca acestea prezintă Biblia ca şi consecinţe logice în cazul în care învierea lui Hristos nu ar fi avut loc în realitate. În 1 Corinteni 15.12-19 ne sunt prezentate mai multe concluzii, la care noi trebuie să ajungem, în cazul că Hristos nu ar fi înviat dintre morţi. Fără învierea trupească a lui Hristos, creştinismului îi sunt retrase fundamentul şi puterea lui!

Dacă Hristos nu a înviat, atunci şi predica noastră este zadarnică (1 Corinteni 15.14). Atunci nu este nici o realitate înapoia cuvintelor care sună frumos.

Dacă Hristos nu a înviat, atunci credinţa noastră este zadarnică (1 Corinteni 15.14). Nu este nici un fundament pentru credinţa noastră creştină, dacă învierea este o glumă.

Dacă Hristos nu a înviat, atunci noi suntem martori falşi ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 15.15). Noi suntem nu numai fanatici religioşi orbiţi, care „se joacă de-a biserica”, ci noi suntem mincinoşi după toate regulile! Dacă Dumnezeu nicidecum nu există, desigur nu contează dacă noi suntem mincinoşi, căci atunci nu există un etalon absolut.

Dacă Hristos nu a înviat, credinţa noastră este zadarnică şi noi suntem încă în păcatele noastre (1 Corinteni 15.17). Prin aceasta credinţa noastră nu numai că nu are nici un fundament (1 Corinteni 15.14), ci ea este fără sens! Ce ne aduce o astfel de credinţă? Ne mântuieşte ea? Nicidecum!

Dacă Hristos nu a înviat, cei adormiţi în Hristos sunt pierduţi (1 Corinteni 15.18). Dacă Paştele este numai o înşelăciune, atunci creştinii, care au murit, sunt pierduţi pentru totdeauna. Nu va fi nici o trezire la viaţă din mormânt. Cunoscuta inscripţie creştină de pe piatra de mormânt „Adormit în Hristos” este numai o expresie înfrumuseţătoare pentru „Pierdut pentru totdeauna”.

Dacă Hristos nu a înviat şi noi ne-am pus speranţa în Hristos numai în viaţa aceasta, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Corinteni 15.19). De ce? Deoarece am adus jertfă numai pentru o iluzie, ne-am ostenit, am suferit, am lucrat şi am sperat! Dacă Hristos nu este viu astăzi, atunci suntem doar oameni superstiţioşi, care trăiesc într-o lume a visurilor. Aceste fantome ar putea să ne dea „pace sufletului” şi „speranţă”, dar pentru ce? Pentru ce toată această osteneală şi eforturi, dacă totul este numai închipuire?

Dar acum Hristos a înviat dintre morţi! (1 Corinteni 15.20). Ce uşurare minunată! Toate concluziile de până acum sunt şterse cu acest adevăr mare. Învierea Domnului Isus Hristos este dovada şi puterea creştinismului. Mormântul gol este garanţia pentru speranţa creştinului credincios. Aşa cum cele dintâi roade sunt făgăduinţa recoltei care va veni, aşa este învierea Domnului nostru garanţia că moartea a fost biruită pentru fiecare creştin credincios. Aleluia!

Biserica lui Hristos : Vremea regăsirii sau vremea încercării?

Lumea este în criză. O situație care nu mă surprinde prin cauza care a generat-o. Aceasta pentru că s-a vorbit cu un an înainte despre posibilitatea ca omenirea să fie lovită (din nou) de un virus cu o arie mare de extindere. Ceea ce mă surprinde este însă dimensiunea efectelor materializate în îmbolnăviri fără număr și în măsuri socio-economice fără precedent sub aspectul durității și a ariei de aplicabilitate. Aceste măsuri sunt motivate de incredibila răspândire a coronavirusului despre care cineva spunea (în spațiul virtual) că ”este Satana”.

     Resimțim din plin duritatea măsurilor luate. După treizeci de ani de libertate experimentată parcă nu ne vine să credem că nu ne mai putem deplasa unde vrem și când vrem. Obișnuiți deja cu libertatea religioasă, nu ne-am fi imaginat că vom trăi vremea când casele de rugăciune vor fi închise din alte motive decât cele legate de persecuție.

    Biserica traversează vremuri grele. Serviciile religioase sunt suspendate. Actele cultice se pot oficia cu un număr extrem de mic de participanți. Slujitorii pot transmite mesaje pe internet. Se pun întrebări la care nu se poate da răspuns. Se caută cu ardoare soluții. Oamenii sunt îndemnați să se roage și să postească. Deviza generală este :„Stai acasă!”

    In toată această complicată situație am constatat că sunt păreri exprimate în mediul virtual ce au ca numitor comun următorul conținut : Nu ne mai putem aduna în casa de rugăciune. Dar alternative sunt. Avem case și biserica se poate întoarce aici adică în locul unde era la început. Revenim la simplitate. Scăpăm de instituționalitate. Nu ne mai controlează nimeni, nu ne mai formalizăm în programe cu coruri, fanfare, colecte și altele. Astfel de exprimări sunt acceptate cu multă ușurință de cei care au o înțelegere superficială cu privire la învățătura biblică despre biserică.

   In Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist din România, la sectiunea ”Despre Biserică” se spune : ”In limba greacă, cuvântul Biserică (ekklesia) a însemnat o adunare a celor chemați de acasă și de la afacerile lor ca să se ocupe de chestiuni de interes public.”(sublinierea mea) Ideea de bază cu privire la biserică este ADUNAREA celor chemați.

    In Noul Testament citim : F.A. 1:15 ”…numărul celor adunați laolaltă …” / 4:31 ”… s-a cutremurat locul unde erau adunați” / 5:11 ” O mare frică a cuprins toată adunarea…” / 6:5 ” Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări.” / 20:7 ” In ziua dintâi a săptămânii, eram adunați laolaltă ca să frângem pâinea.” / 1 Cor.11:20 ” Când vă adunați dar în același loc…” / 14:26 ” Când vă adunați laolaltă…” / Evr.10:25 ” Să nu părăsim adunarea noastră…” (sublinierile îmi aparțin)

    Ideea de bază, definitorie pentru biserică, din toate aceste referințe este adunarea laolaltă în același loc a tuturor celor născuți din nou dintr-o anumită locație precizată.  Este drept că avem și referințe cu privire la biserica adunată în casă dar nu în case. In Romani 16:5 citim : ” Spuneți sănătate și Bisericii care se adună în casa lor”  Este vorba de Biserica ce avea ca loc de întâlnire casa lui Aquila și Priscila. In Romani 16:23 este scris :” Gaiu, gazda mea și a întregii Biserici, vă trimite sănătate.”  Rezultă cu claritate de aici că în casa lui Gaiu se aduna întreaga biserică!

    Cei care pledează în această vreme de criză pentru adunarea bisericii în case pleacă de la premisa că acum biserica se regăsește pe sine. Adică este o vreme benefică, o vreme de întoarcere spre origini, o vreme a dragostei dintâi, a regăsirii!

    Este lucrul care mi-a dat de gandit. Dumnezeu îngăduie încercarea, necazul, privațiunea iar unii ripostează cu jovialitate amăgindu-se cu gândul că trăiesc vremea reașezării bisericii în matca ei originală.

    Când Dumnezeu pedepsește (eu așa înțeleg vremea aceasta) El nu o face cu scopul de a ne testa nouă ingeniozitatea de a evita sau de a răstălmăci intervenția Lui.

Cred că trebuie să fim foarte atenți la răspunsul nostru în fața mustrării lui Dumnezeu. Atitudinea de gen ”poți să dai că nu mă doare” este copilărească prin excelență.

    Nu m-am grăbit să găsesc soluții la aceasă situație. Cred că atunci când biserica nu se mai poate aduna nu poți găsi un substitut, un înlocuitor. Trebuie multă atenție și înțelepciune. Ordonanța militară nr.2/21.03.2020 spune la art.9 că ”Se pot oficia slujbe în lăcașurile de cult, de către slujitorii bisericești/religioși, fără accesul publicului…” dar nu rămâne doar la interdicție (de participare a ”publicului”) ci sugerează și alternativa ”…slujbele putând fi transmise în mass-media sau online”. Interdicția o înțeleg dar permisiunea (sugestia) o văd extrem de ciudată în ideea că ar putea să ne fie sugerată în viitor și în multe alte situații din cu totul alte motive. Transmisiunile live de către un grup restrâns pentru ceilalți care n-au voie să participe (prin efectul legii) sunt cel mult niște comunicate dar n-au de-a face cu închinarea reală a bisericii. Nu sunt împotriva celor care procedează așa. Eu sunt convins de bunele lor intenții dar biserica se închină în mod real atunci când e toată adunată într-un loc. Substitutele sunt periculoase și riscante. Să nu căutăm înlocuitori pentru potolirea dorinței legitime de părtășie. Nici predica pe Youtube nu poate fi aceeași cu predicarea Cuvântului în cadrul adunării sfinților în sărbătoare. E mai bine să experimentăm, să suferim de sete și dor după părtășie decât să căutăm oblojeli, soluții formale, golite de esență. Statul ne-a sugerat o alternativă dar și Satana poate strecura un gând. Dacă după vremea de restricție cei rămași acasă vor dori să continue în acest mod? E cântare, e rugăciune, e mesaj și e și confortul de a asista de acasă la ”serviciu” după o săptămână istovitoare de lucru? Intotdeauna Diavolul s-a folosit de fals pentru a-l prezenta ca adevărat, ca veritabil. E vreun pericol în închinarea ”virtuală” ? Eu cred că da.

    Ințelegerea mea este că vremea aceasta este vremea încercării și nu vremea regăsirii pentru Biserică. E vremea să înțelegem că acum Dumnezeu vorbește iar nouă ni se recomandă tăcerea, meditația, rugăciunea, plânsul. Nu e însă vremea disperării ci e vremea cercetării! Sunt multe de învățat de aici. Am reîndrăgit expresia pe care am auzit-o în copilărie rostită de credincioșii de atunci când erau întrebați duminica unde merg . ”La adunare” spuneau ei. Câtă dreptate aveau! Dacă vom învăța ce trebuie, mare va fi bucuria noastră atunci când ne vom putea bucura iarăși la părtășia Adunării locale. Mă rog ca lucrul acesta să se întâmple cât mai curând cu voia Domnului.                                                       

Ilie Milutin

Să vă uitați în Sus! – Mihai Sârbu

 

CARACTERISTICILE ADEVĂRAȚILOR COPII AI LUI DUMNEZEU

  Cum arată viața interioară a adevăratului credincios

Matei 1:18-25 (Matei 1:20-21)

Ne apropiem de evenimentele nașterii Domnului Isus Hristos și pe măsură ce o facem dorim să împărtășim cât mai mult din atmosfera primului Crăciun, dar în același timp să împărtășim din bucuria marilor oameni ai lui Dumnezeu care stăteau în așteptarea marii promisiuni a lui Dumnezeu – nașterea Mântuitorului. Oamenii sinceri de pretutindeni așteptau acest eveniment măreț, eveniment care ne umple deopotrivă și pe noi de bucurie, chiar dacă trăim la mii de ani depărtare de nașterea Domnului în grajdul din Betleem.

   Când ne vorbește de nașterea Domnului Isus, Scriptura ne prezintă câteva personaje speciale, cu o viață specială, care constituie modele pentru credincioșii de astăzi în ce privește trăirea cu Dumnezeu. Deși au fost oameni ca și noi, ei excelează în credință, și chiar dacă au fost oameni simpli, ne impresionează cât de sinceri și profunzi au fost ei în relația lor cu Dumnezeu. Probabil că secretul unor astfel de oameni se găsește în cuvintele Mariei: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38) – adică erau robii lui Dumnezeu, care se supuneau dorinței Stăpânului lor!

   Scriptura așează înaintea noastră o familie specială: Maria și Iosif care erau logodiți, dar încă necăsătoriți. La evrei familiile aranjau căsătoria tinerilor și înainte de căsătorie cu un an de zile se oficia logodna. În acest timp, cei doi erau considerați căsătoriți – deși nu trăiau împreună – și în ochii tuturor ei erau soțul celuilalt. Dacă se întâmpla ca unul din cei doi să moară în acest timp, soțul rămas era considerat a fi văduv (chiar dacă era vorba de o fecioară). Timpul acesta de logodnă era un timp de pregătire, în care soțul pregătea locuința unde urmau să stea după căsătorie. Dar în cadrul acestei căsătorii, apare o problemă de neconceput în mijlocul poporului lui Dumnezeu: „înainte ca să locuiască ei împreună, Maria s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” (v.18). Legea era foarte clară în astfel de cazuri: femeia care s-a pângărit este vrednică de moarte! Aflarea unei astfel de vești determină o frământare și o luptă interioară imensă în viața lui Iosif și în aceste momente putem descoperi cu adevărat caracterul său. Pe măsură ce citim cele câteva versete care vorbesc despre Iosif, nu putem să nu ne îndrăgostim de acest om minunat și în același timp avem de învățat de la el cum arată umblarea cu Dumnezeu a adevăratului credincios. Iosif nu se grăbește în a acționa în baza Legii, ba chiar se pare că prin tot ce face el cunoaște tare bine ce înseamnă harul lui Dumnezeu.

   De multe ori ne întrebăm: „Cum arată viața interioară a adevăratului credincios care se pregătește să se întâlnească cu Hristos?” Iosif soțul Mariei, mama Domnului Isus este un credincios autentic, și prin intermediul lui, putem înțelege ce îi caracterizează viața interioară a unui adevărat copil al lui Dumnezeu:

 

Un spirit de compasiune și sensibilitate

   Un astfel de spirit nu poate veni decât dintr-o dragoste profundă. Chiar dacă părinții aranjau căsătoriile (lucru care se întâmplă și astăzi în Orient), odată logodiți, tinerii se dedicau pe deplin acestei căsătorii și știau că doar moartea îi mai desparte. În ciuda așteptărilor noastre ca relația dintre cei doi să fie una de acceptare reciprocă și îngăduință, la Iosif putem vedea foarte bine că inima lui s-a legat profund de Maria și dacă era vorba să se ajungă la aplicarea Legii (care cerea moarte), l-ar fi durut enorm. Pe de altă parte, inima lui curată îl determina să stea departe de tot ceea ce este păcat și Scriptura ne spune că lui îi era teamă să o ia pe Maria la el (v.20) și să o salveze din situația în care se afla ea, nedorind să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu prin ascunderea păcatului și unire cu o păcătoasă (în cazul în care ea era însărcinată fiindcă a păcătuit). În loc să se revolte și să o acuze pe Maria, Iosif suferă din dragoste împreună cu ea! Omul acesta era de o compasiune și de o sensibilitate ieșită din comun. Să suferi pentru cel care ți-a greșit și să nu-i dorești răul ci binele, frământându-te tot tu să găsești soluția! Secretul ne este dezvăluit de Cuvântul lui Dumnezeu: „Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit” (v.19).

   Cred că Iosif a înțeles bine inima lui Dumnezeu care suferea pentru păcatul omenirii și era gata să ofere soluția, chiar dacă acest lucru l-a costat enorm: L-a făcut pe Fiul Său care nu a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu prin El (2 Corinteni 5:21). Despre Iosif ni se spune că el nu voia ca Maria nici măcar să fie făcută de rușine înaintea lumii și de aceea nu dorea să o demaște că era însărcinată – cu atât mai mult să fie ucisă cu pietre cum prevedea Legea! El nu a făcut demersurile legale și nici măcar nu a început cercetările să vadă cine este tatăl copilașului pe care îl poartă Maria, ci simțea cu ea și suferea pentru ea! De aceea, el decide:

1. să nu acționeze în pripă – v.20 – se gândea mult la situația în care se afla familia lui și care ar fi cea mai bună soluție de rezolvare. Când lucrurile iau o întorsătură nedorită, se pare că Iosif aleargă la sfatul lui Dumnezeu. Nu cred că doar s-a rugat, ci cred că a strigat la Dumnezeu ca să-i arate calea pe care trebuie să meargă și ce să facă într-o astfel de situație. Dacă ar fi acționat necugetat, înainte de a primi răspuns de la Domnul, nu numai că ar fi regretat, dar ar fi compromis mult lucrarea Domnului Isus de mai târziu! Mulți nu-și dau seama că prin atitudinile lor și vorbele care le aruncă la supărare aduc mult rău lucrării lui Dumnezeu!
2. să nu o arate cu degetul – v.19^a – pentru a nu fi făcută de rușine. Nu a spus nimănui nimic și nu i-a reproșat nimic, ca nu cumva să audă și alții discuția lor. Prefera să sufere mai bine el, decât să sufere în vreun fel ea! Dragostea adevărată acoperă totul și suferă totul, nu trâmbițează totul (1 Corinteni 12:7)! El a decis să nu popularizeze cele întâmplate, știind că nu mai este nimic de făcut pentru schimbarea lucrurilor din trecut – doar viitorul mai putea fi decis! Știa că prin reproșuri nu câștigă nimic, ci doar rănește mai mult! Nu o pune pe Maria la stâlpul infamiei, ci preferă să sufere în tăcere!
3. să lase ca ocara să cadă asupra lui – v.19^b – și probabil că în inima lui înclina spre a o lăsa pe ascuns, ceea ce însemna ca el să plece și lumea să creadă că el a lăsat-o însărcinată (că nu s-a putut stăpâni) și pe deasupra a și părăsit-o. În felul acesta Maria scăpa de rușine și pedeapsă, iar numele lui, nu al Mariei ar fi fost de ocară în Nazaret. Deși era un om de afaceri, probabil un tâmplar prosper și cunoscut de mulți, este gata de dragul Mariei să lase totul în urmă și să plece cât mai departe. Pentru Iosif nu conta ce zice lumea despre el, ci conta dacă suferă sau nu Maria, și preferă să o salveze pe Maria.

   Iosif se trudea să pregătească cele necesare viitoarei lui familii, se îngrijea de casa unde urmau să locuiască și strângea banii de nuntă, fiind obligația mirelui, și dintr-o dată totul se ruinează. Cu siguranță că Iosif s-a simțit trădat, abandonat, înșelat, confuz, tratat nedrept deși era neprihănit, dar toate acestea nu îl scot din echilibrul interior, dovedind că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, care se teme de Domnul. Ce am fi făcut noi într-o astfel de situație? Cum am fi reacționat? Am fi plâns și am fi strigat să ne audă tot satul, sau am fi ales să suferim în tăcere ca Iosif, fără a se da de gol în vreun fel înaintea celor cu care intra în contact în viața de zi cu zi? Iosif nu numai că nu a povestit ce este în familia lui, dar nici nu s-a arătat celorlalți ca să le dea de bănuit că ar fi o problemă acasă. Numai el și Domnul știau durerea din inima lui (nici părinții lui măcar, ca nu cumva Maria să fie făcută de rușine și respinsă sau dată de gol de cei din familie)! E tare greu când ai o problemă pe care nu o poți discuta cu nimeni, numai cu Dumnezeu! Iosif aștepta în tăcere ajutorul și călăuzirea Domnului!

 

Un spirit de umilință și deschidere

   Iosif se afla în mijlocul furtunilor vieții, când corabia vieții sale pentru o vreme (nu știm cât de lungă a fost ea) plutea în derivă. Nu știa ce cale să aleagă și nu știa ce este cel mai bine în ochii Domnului. El nu se crede spiritual și nici nu se vede a fi cel mai sfânt om de pe pământ, ci în umilință își recunoaște neputința și faptul că nu știe ce să facă într-o astfel de împrejurare. E mai ușor să dai sfaturi altora decât să treci tu printr-o astfel de situație! Iosif nu este creștinul care crede că le știe pe toate, ci omul zbuciumat, care probabil să și-a pierdut somnul și cheful de a mai trăi (dacă cea mai dragă lui ființă de pe pământ l-a trădat). Probabil că s-a izolat și zi și noapte se întreba și striga la Domnul să-i arate ce să facă cu Maria și bebelușul ei. În v.20 citim că „pe când se gândea la aceste lucruri i s-a arătat în vis un înger” – ceea ce ne face să credem că era epuizat și moțăia gândindu-se mereu la același lucru. Venirea îngerului Domnului pune capăt suferinței omului neprihănit al lui Dumnezeu și aduce răspunsul rugăciunii lui și eliberarea mult dorită. Posibil să fi fost tot Gabriel – îngerul mesager – trimis de Dumnezeu și la Daniel să îi ducă răspuns la rugăciunile lui (Daniel 9:21). Dialogul cu îngerul îl prezintă din nou pe Iosif ca pe un om special, a cărui nume este cunoscut de cer! Adresarea îngerului față de Iosif este una adresată unui prinț din familia regală: „Iosife fiul lui David”, recunoscând noblețea caracterului lui și respectul pe care îl are față de el. Îngerii privesc cu admirație pe adevărații copii ai lui Dumnezeu! Întotdeauna Cuvântul Domnului liniștește, zidește și eliberează! Fiindcă adevăratul copil al lui Dumnezeu este de viță nobilă (doar el face parte din familia lui Dumnezeu), el este:

1. deschis să asculte Cuvântul Domnului – de cele mai multe ori suferința te duce la împietrire și nu mai vrei să primești nici un sfat de la nimeni. Omul smerit este întotdeauna gata să primească sfat – și mai ales de la Domnul! Cred că Iosif sorbea fiecare cuvânt din partea îngerului și inima lui tresălta de bucurie la fiecare slovă pe care o auzea. Cu fiecare cuvânt inima lui se ușura de povara grea care apăsa asupra ei și revenea bucuria. Mai mult, Iosif cred că a fost un alt om după ce s-a întâlnit cu îngerul lui Dumnezeu și îl vedem că din acel moment, în momentele critice ale vieții, Dumnezeu continuă să-i vorbească prin înger (Matei 2:13, 19, 22). Deși era și înainte un om neprihănit, criza prin care trece îl crește în relația cu Dumnezeu, nu îl doboară! Când ești gata să împărtășești ocara, Dumnezeu este Acela care te cinstește! – și Iosif devine protectorul Fiului lui Dumnezeu!
2. gata să creadă mesajul ceresc – așa cum Maria crede fără să priceapă totul (nu înțelegea cum se va face miracolul întrupării fiindcă ea era fecioară), tot așa și Iosif crede cu tărie cuvintele îngerului care nu numai că o absolvă de vină pe Maria, ci o și înalță, a fi cea aleasă de Dumnezeu prin care să-Și trimită Fiul în lume ca Mântuitor. Nu-l vedem pe Iosif punând nici o întrebare îngerului, ci el credea cu tărie că mesajul adus, este răspunsul lui Dumnezeu la frământarea inimii lui, și el era gata să se supună deciziei divine oricare ar fi fost aceasta. Iosif nu vine cu argumente, cu scuze, nu se teme de ce va fi mai târziu, ci se încrede în Dumnezeu, semn că relația lui cu Dumnezeu era una specială. El se încrede în Dumnezeu, fără a pune la îndoială Cuvântul Lui!
3. receptiv la voia divină – înțelege că Dumnezeu are niște așteptări de la el ca și copil al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu vorbește, El așteaptă ca cei care sunt copiii Lui să asculte de voia Sa. Iosif trebuia să renunțe la teama nejustificată și să acționeze în direcția indicată de Dumnezeu. Teama paralizează și distorsionează realitatea. Omul lui Dumnezeu este chemat la a nu-și face griji cu privire la umblarea lui cu Dumnezeu, atâta timp cât el rămâne în ascultare de Domnul. Voia Domnului era ca El s-o ia cât mai repede pe Maria acasă la el, să aștepte nașterea Fiului lui Dumnezeu înainte de a o avea ca soție și să-I pună Pruncului care se va naște un nume special – care probabil că i-a șocat pe mulți: „Isus – Acela care va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (v.21).

   Ne putem imagina bucuria care a cuprins inima lui Iosif în urma revelației divine. Probabil că sărea și-L slăvea pe Dumnezeu. Maria nu i-a fost necredincioasă nici lui, nici Domnului, ci este și ea o femeie neprihănită! Maria a fost aleasă de Domnul pentru a face prin ea lucruri mari așa cum a făcut prin alte femei de-a lungul istoriei – Sara, Debora, Ana și Estera. În ascultare ea S-a supus Domnului, oferindu-și inima și trupul, fiind gata să renunțe la viitorul ei, reputația ei și chiar la viață dacă trebuia. Maria a fost vasul ales al lui Dumnezeu. Iosif înțelegea acum să Dumnezeu avea un plan special cu familia lui și se simțea onorat să-L slujească pe Dumnezeu!

   Te simți onorat să-L slujești pe Dumnezeu, chiar dacă acel lucru din punct de vedere omenesc ți-ar aduce rușine? Luând-o pe Maria, toți au văzut că ei grăbesc puțin lucrurile și au dat de bănuit că s-ar fi întâmplat ceva între ei. Ești gata să suferi ocara lumii de dragul lui Hristos și de dragul de a face parte din familia lui Dumnezeu?

 

Un spirit de supunere și ascultare

   Putem să ni-l imaginăm pe Iosif mergând dis de dimineață la casa Mariei. Tare am fi dorit să vedem filmarea acestui eveniment! Drumul îl parcurge parcă în zbor și când ajunge îi cuprinde mâinile și se prăbușește înaintea ei, înțelegând că stă totodată și în fața Fiului lui Dumnezeu simțindu-se nevrednic de harul care i s-a făcut. Dintr-o dată Maria recâștigă tot respectul și toată considerația lui, știind din străfundul inimii că este o femeie sfântă. Acum Iosif se simțea onorat a fi soțul Mariei, știind că în acest fel și el, ca Maria, va fi aproape toată viața de Dumnezeul cel Atotputernic, într-un mod în care nici Moise nu a fost în vechime! Acum „Dumnezeu era cu ei!” (EMANUEL).

   Din experiența acestor oameni neprihăniți putem vedea cum Dumnezeu vorbește și călăuzește pe aceia care sunt ai Lui, ambii stând la sfat cu Dumnezeu. În acest fel Dumnezeu le arată că ei se află pe calea cea bună și că El își găsește plăcerea în ei. Dumnezeu a decis să se descopere omului într-un mod cu totul special – să coboare pe pământ pentru a locui cu omul – și pentru a se realiza acest lucru este nevoie de oameni speciali prin care să poată să se reveleze. Și astăzi Dumnezeu are nevoie de oameni speciali care să-L întrupeze pe Fiul Său înaintea oamenilor, ca aceștia să vină la mântuire!

   Relația specială cu Dumnezeu și revelarea voii Lui, impune supunere și ascultare. Maria este gata să se supună întocmai unu rob (Luca 1:38), dar nici Iosif nu este diferit! Omul lui Dumnezeu este robul lui Dumnezeu, gata de ascultare deplină și grabnică. Spiritul de supunere și ascultare de Domnul:

1. îl apropie pe Dumnezeu de om – v.24 – o ia pe Maria la sine, fără să mai amâne! Deși omenește era ocară, fiindcă într-o astfel de situație trebuia să-ți asumi consecințele și nu se mai făcea nici o nuntă ci doar o ceremonie privată cu un preot care venea acasă la cei doi, acum Dumnezeu era cu ei; Duhul Sfânt veghea asupra casei lor unde creștea Fiul lui Dumnezeu și casa lor era cea mai binecuvântată casă de pe pământ, chiar dacă în ochii oamenilor erau săraci. Posibil ca reputația dobândită de Iosif în urma acestui eveniment să-l fi lăsat fără mulți din clienții fideli (care îl bârfeau și evitau casa unui om rău famat). Omul lui Dumnezeu este gata să ia asupra lui ocara pentru toată viața, ca să trăiască în părtășie cu Domnul! Apropierea de Dumnezeu implică întotdeauna depărtare de lume!
2. îl determină pe credincios să proclame Numele Domnului – v.21-23 – Nume mai presus de orice nume, singurul Nume în care omul poate fi mântuit. Părtășia cu Dumnezeu, revelația specială pe care a avut-o Iosif, face din El un martor al mântuirii și pune Numele Fiului său Isus. Cu siguranță că toți l-au întrebat ca și pe Zaharia (Luca 1:59-66), de ce pune un astfel de nume Pruncului născut și care este semnificația lui, și el a avut ocazia să le vorbească despre revelația divină, despre mântuirea pe care Dumnezeu o va da prin acest Prunc și despre împlinirea profeției lui Isaia cu privire la Emanuel (v.22-23).
3. îl învață pe credincios să facă o prioritate din voia lui Dumnezeu – v.25 – chiar dacă aceasta înseamnă renunțare la sine. Planurile familiei sale și planurile personale lui Iosif au fost date peste cap, dar omul lui Dumnezeu înțelege că nu Iosif este important, ci voia și planul divin. Omul lui Dumnezeu nu rămâne doar la teorie, ci pune în practică ceea ce știe cu privire la planul divin. După ce ascultă de voia divină, viața lui Iosif nu a mai fost ca înainte. A trebuit să sufere ocara, apoi să meargă din loc în loc pentru a proteja Pruncul, devenind cel mai urmărit om din Israel, fiind pus în rândul marilor criminali, fiindcă Irod căuta să omoare pe Pruncul Isus. Viața cu Dumnezeu nu este întotdeauna o viață ușoară, dar este o viață împlinită și care are ca finalitate veșnicia. Alături de Domnul Isus, Iosif a avut harul împreună cu Maria să trăiască momente inedite: vizita și mărturia păstorilor de pe Câmpia din Betleem, să audă mărturia lui Simeon și a Anei la Templu, să primească vizita înțelepților vremii și darurile lor aduse pentru Prunc; dar și fuga în Egipt pentru a fi departe de mânia lui Irod și traiul pentru o vreme printre păgâni.

 

   Privind la oamenii neprihăniți pe care Dumnezeu îi pune înaintea noastră, nu putem să nu ne întrebăm: „Suntem noi vrednici să stăm alături de ei în Galeria Oamenilor Credinței?” Găsește Dumnezeu în noi ca și în ei un spirit de compasiune și sensibilitate față de semeni; un spirit de umilință și de deschidere față de Cuvântul lui Dumnezeu, cât și un spirit de supunere și ascultare față de voia lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa? Oamenii aceștia trăiau viața în așteptarea lui Mesia și în renunțare de sine, căutau să se apropie cât mai mult de Domnul. Așteptăm și noi revenirea Domnului Isus? Sărbătoarea nașterii Domnului ne vorbește de momentul când Dumnezeu a devenit Om, ca omul să poată să devină asemenea lui Dumnezeu – sfânt și fără prihană! Întruparea Lui ne provoacă la cercetare și pocăință, avertizându-ne să nu facem zadarnic harul lui Dumnezeu și să trăim la înălțimea chemării noastre de copii ai lui Dumnezeu!

Marcel Țepeneu, pastor

Predică fr. pastor Găină

Cuvântul sfânt – de la min 1:02  Fratele Găină.

http://www.ustream.tv/recorded/88136982

 

 

http://www.ustream.tv/channel/rudaria

 

Evanghelizare – Biserica Baptistă Betel Reșița

Goliat poate fi învins

GOLIAT POATE FI INVINS

 (BIRUINȚA ÎN LUPTA SPIRITUALĂ)

 1 Sam.17:1-11

 

      Textul de referință aduce în atenție un moment dificil din istoria poporului lui Dumnezeu. Dușmanii lor, filistenii, nu numai că ”…și-au strâns oștile ca să facă război…”(v.1) dar s-au poziționat chiar în imediata lor apropiere : ”s-au adunat la Suco, o cetate a lui Iuda”(v.1). Avem imaginea poporului lui Dumnezeu aflat cu dușmanul ”ante portas” (la porți). Pericolul era iminent, situația era dificilă. Oastea lui Israel s-a strîns și ”s-au așezat în linie de bătaie împotriva Filistenilor”(v.2) Conflictul era de neevitat.

   Dacă atunci poporul lui Dumnezeu era în conflict cu filistenii putem spune că acum, noul popor al lui Dumnezeu(1 Pet.2:9-10), biserica, este într-un conflict teribil cu armatele diavolului.(Ef.6:11-13). Dacă atunci Goliat era expresia vizibilă a inamicului, astăzi ”Goliatul” bisericii poate fi exprimat printr-o multitudine de provocări : la nivelul membrilor, la nivelul familiei, la nivelul bisericii ca trup al lui Hristos. Membrii bisericii sunt oameni foarte ocupați, familia (așa cum s-a format in Eden) este pângărită instituțional iar biserica este tot mai lipsită de relevanță. Ca membru al bisericii lui Hristos ce poți face într-o astfel de situație?

   Pentru a încerca un răspuns la această întrebare ne vom folosi de relatarea biblică din 1 Sam.17 în care este prezentată ieșirea poporului lui Dumnezeu(Israel) dintr-o situație dificilă atunci când uriașul Goliat era in carne și oase în fața lor.

1. Pericolul victoriei : invazia fricii! ”La vederea acestui om toți cei

Israel au fugit dinaintea lui și i-a apucat o mare frică” (v.24 / vezi și v.11)

  Apariția filisteanului a adus groaza în tabăra poporului lui Dumnezeu. Și când au fost cuprinși de frică n-au putut face nimic. Blocajul a fost total : de la împărat până la ultimul soldat! Două au fost motivele care au adus frica : cuvintele acestui om si imaginea lui (v.11 și 24) Vorbirea lui Goliat avea în vedere faptul că în Israel nu se găsește nici un om care să-i facă față (v.8, 10, 23) El caută să-i facă pe cei din poporul lui Dumnezeu să se simtă mici, lipsiți de oameni valoroși, totalmente neajutorați. La adresa bisericii lui Hristos am auzit adesea cuvinte asemănătoare. Expresii de genul : ”nu-i nimeni așa cum ar trebui să fie”, ”nu-i nimeni pocăit” am auzit frecvent. Auzind mereu asemenea cuvinte (Israel le-a auzit 40 de zile! ,v.16) riscăm să ajungem să credem că așa este și să ne cuprindă frica și descurajarea.

  Proorocul Ilie a ajuns temător și descurajat la gândul că nu mai e nimeni vrednic în Israel iar Iov deznădăjduit spune (37:1) :” La auzul acestor lucruri imi tremură inima de tot, si sare din locul ei.” Când sunt rostite cuvinte de ocară la adresa bisericii lui Hristos să luăm aminte la promisiunile lui Dumnezeu (Is.51:7) : ”Ascultati-Ma, voi care cunoasteti neprihanirea, popor, care ai in inima Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor, si nu tremura de ocarile lor.” A doua motivație a fricii a fost legată de imaginea acestui om. Cei din Israel au văzut exact ceea ce nu le-a plăcut să vadă și anume că filisteanul e bine făcut, e puternic și bine înarmat.(v.24) Frica și descurajarea ne pot cuprinde nu numai când auzim pe alții vorbindu-ne de rău dar și atunci când vedem noi înșine partea neplăcută a realității. Noi nu numai că auzim multe lucruri rele spuse despre biserică dar pe unele le și vedem! Vederea lucrurilor neplăcute n-ar trebui să ne panicheze, să ne șocheze. Să nu lăsăm să ne cuprindă frica la vederea lucrurilor care nu ne plac! Asemenea lui Petru care ”… cand a vazut ca vantul era tare, s-a temut”(Mt.14:30) și a început să se afunde.

   Promisiunile lui Dumnezeu sună astfel : ” Cand vei merge la razboi impotriva vrajmasilor tai, si vei vedea cai si care, si un popor mai mare la numar decat tine, sa nu te temi de ei, caci Domnul, Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului, este cu tine.”(Deut.20:1)

Vederea multor lucruri neplăcute chiar în biserica lui Hristos nu trebuie să ne determine la inactivitate, la teamă, la blocaj sau la a face pasul înapoi. Este un fel de ”modă” a vremii noastre să se vorbească și să se prezinte biserica în cele mai sumbre culori. Culmea este faptul că au ajuns unii slujitori ai bisericii să se ocupe de asta și să le fie frică. Cuvintele și imaginea lui Goliat fac ca poporul lui Dumnezeu să fie ”cuprins” și ”apucat” de ”o mare frică”(v.11 și 24) Totul cu o singură excepție : David! (v.32) Te lași cuprins sau apucat de frică atunci când ”Goliat” e la porțile bisericii sau vei merge la luptă împotriva lui?

2. Logica victoriei : exemplele din trecut! ”…Și când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el îl loveam și-i smulgeam oaia din gură…”(v.34-37)

  Pretenția lui David de a se bate cu filisteanul părea ilogică pentru toți. Numai că David avea o logică simplă : Victoriile din trecut pot fi repetate și în prezent! E drept că leul și ursul nu se puteau compara cu Goliat dar David știe că biruințele mici pot fi un punct de plecare pentru victoriile mari! Când suntem în pragul unei mari provocări să ne aducem aminte de momentele din viața noastră când am fost biruitori. Dacă vorbim de marile victorii spirituale ale lui Daniel și tovarășilor lui în cuptorul aprins și în groapa cu lei nu vom uita că prima lor ”mică” victorie au obținut-o în …sala de mese! Avem astfel de experiențe în istoria vieții noastre spirituale. Dacă am fost biruitori cu Dumnezeu în trecut nu putem fi biruitori – cu acelasi Dumnezeu – și în prezent? La Soco și Azeca poporul lui Dumnezeu și-a ignorat propria istorie. In fața provocării prezente, poporul Domnului a uitat de victoriile trecute! Niciodată să nu facem o asemenea greșeală.

3. Secretul victoriei : credință nu metode! ”…Domnul care m-a izbăvit din ghiara leului și din laba ursului, mă va izbăvi și din mâna acestui filistean” (v.37)

 

   David pleacă să se bată cu Goliat cu credința că Domnul îi va da izbânda. Saul se baza pe metode. El îl îmbracă pe David cu hainele lui dându-i sabie, platoșă și coif (v.38) Mai mult, Saul folosește și un limbaj de lemn cu conotație spirituală des auzit și azi : ”Du-te și Domnul să fie cu tine!”(v.37^c) Oricât de frumos ar suna aceste cuvinte, în realitate ele nu înseamnă mai mult decât ”baftă!” sau ”noroc!”. Aceasta pentru că dacă el credea ce spune ar fi pornit imediat la luptă cu filisteanul! Intr-o altă împrejurare (1Sam.15:13) Saul arată că nu-i greu să vorbești despre Domnul chiar și atunci când nu asculți de El! Saul e lipsit de credință. El se bazează pe arme. David merge prin credință. El nu poate merge cu armele lui Saul. (v.39) Este interesant de remarcat faptul că David nu renunță la toiag (v.40^a) iar filisteanul observă acest amănunt(v.43). Adesea oamenilor li se pare nefiresc faptul că nu luptăm cu aceleași arme ca și ei! Credința lui David este exprimată clar în cuvintele pe care i le spune lui Goliat (v.45-46). Doar credința lui puternică l-a făcut în stare să declare că va tăia capul filisteanului deși nu avea în mână decât toiagul și praștia! In bătăliile spirituale nu trebuie să ne bazăm pe metode ci pe credintă! Ce lucruri mari poate face o credință cât un grăunte de muștar! (Mt.17:20) Scriind corintenilor (2Cor.10:3-4) apostolul Pavel spune : ” Macar ca traim in firea pamanteasca, totusi nu ne luptam calauziti de firea pamanteasca. Caci armele cu care ne luptam noi, nu sunt supuse firii pamantesti, ci sunt puternice, intarite de Dumnezeu ca sa surpe intariturile.”

       Nu ne bazăm pe metode, pe tehnici de luptă ci mergem înainte prin credința în Dumnezeu știind că :”… Domnul iti va da biruinta asupra vrajmasilor tai care se vor ridica impotriva ta; pe un drum vor iesi impotriva ta, dar pe sapte drumuri vor fugi dinaintea ta.”(Deut.28:7) Apostolul Ioan ne dă asigurarea că :”…oricine este nascut din Dumnezeu, biruieste lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra.”(1Ioan 5:4)

Atunci când pornim la luptă prin credință nu folosim victoria pentru slava noastră ci pentru slava lui Dumnezeu. Saul când i-a biruit pe amaleciți și-a ridicat un monument (15:12) David în schimb folosește victoria pentru a-L înălța pe Dumnezeu (v.46-47)

4. Momentul victoriei : nu cu ochii pe ceas ci pas cu…pas!

 

  Până să ajungă la sabie David s-a folosit de praștie. Era pregătit pentru cinci lovituri chiar dacă a folosit doar una. Inainte de a-i tăia capul David a trebuit mai întâi să i-l …spargă!

Ploaia nu a venit la prima rugăciune a lui Ilie ci abia când slujitorul s-a uitat a șaptea oară spre mare (1Imp.18:44). Tot atunci, ploaia mare a venit după ce mai întâi s-a văzut un nor mic! Momentul victoriei în bătălia cu marile provocări nu-l alegem noi ci îl decide Dumnezeu. Noi trebuie să ”înaintăm” pas cu pas și să așteptăm cu răbdare momentul victoriei finale. Va trebui să trecem prin multe necazuri până vom ajunge în Impărăția lui Dumnezeu spunea apostolul Pavel (F.A.14:22) Avem biruința asigurată :” Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos!”(1Cor.15:57) Să mergem înainte cu nădejde și să ne arătăm mulțumitori față de Dumnezeu : ” Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poarta totdeauna cu carul Lui de biruinta in Hristos”(2Cor.2:14)  

 

                                                                                                     Ilie Milutin

         (Predica rostita la Adunarea Generala a Comunitatii Baptiste din Caras Severin in 26 martie 2016)

Evanghelizare – Biserica Baptistă Betel Reșița

Un gând

Fraților ce să facem?
Întrebarea asta e pusă de cei ce aud predica lui Petru din Fapte 2, dar este o întrebare mai mult sau mai puțin pronunțată pe buzele multora dintre cei implicați în lucrarea Domnului în această vreme.
Viața Bisericii lui Hristos din secolul 21 este una destul de agitată. Prinși între libertăți pe care nu le visam și provocări pentru care nu suntem încă pregătiți stăm de multe ori în cumpănă neștiind ce avem de făcut.
Avem libertatea predicării Cuvântului lui Dumnezeu, în Biserici, la radio, TV, internet, stadioane, case de cultură, etc. Însă avem o probemă – mulțimea ascultătorilor de azi nu mai este așa de mare ca cea de ieri. Mai mult – dintre cei ce ascultă Evanghelia un număr destul de mic merg până la a încheia un legământ cu Dumnezeu în apa botezului.
Avem studii deosebite, școli teologice mai mult sau mai puțin academice, cărți, studii prin corespondență etc, și totuși avem ”credincioși” care au ajuns la ”capătul drumului” cu Hristos și renunță la credincioșie. Alții doborâți de ispitele oferite de lume și puterile întunericului sunt prea prinși în păcat și nu sțiu să se întoarcă la Dumnezeu.
Avem credincioși care împinși de nevoile materiale pleacă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă în străinătate, ca să își căștige pâinea, prin plecarea lor lucrarea lui Dumnezeu din bisericile mici și mijlocii (din punct de vedere a numărului de membri) fiind serios afectată.
Avem oameni de valoare întorși la Domnul, dar care prinși fiind de zbuciumul vremurilor pe care le trăim sunt obosiți, sau dezamăgiți și preferă să aibă o activitate pasivă în Biserică, renunțând unii din ei să vestească Cuvântul, sau să se implice în calitate de credincioși deschizători de drumuri pentru mai tinerii lor frați în credință.
Este însă acest tablou unul nou? Sau unul sumbru? Sau unul care dezarmează?
Categoric Nu!!!
Ce este de făcut atunci?
În nici un caz nu ar trebui să fim dezamăgiți ci privind tință spre Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre – Hristos, să dăm la o parte din viața noastră orice piedică ( care nu este neapărat păcat) și orice păcat care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm mai departe cu stăruință în alergarea care ne stă înainte! (Evrei12:1,2)
Ce să facem? Sau putem oare face ceva?
Sigur!
Să rămânem credincioși Domnului indiferent de credincioșia altora! Vezi mesajul transmis de Domnul la Marea Tiberiadei lui Petru : „ .…. ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!”
Prin urmare frați și surori credincioși lui Dumnezeu – din Bisericile lui Hristos răscumpărate prin jertfa Lui – ”rămâneți dar tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei!” Galateni 5:1
Putem oare aplica ”soluții miraculoase” pe care să ni le ofere cineva spre a ”redresa” ceva?
Să nu uităm că Cel care este Capul Bisericii este nimeni altul decât Hristos. În cartea Faptele Apostolilor ni se spune că mulțimea credincioșilor era ”plăcută inaintea întregului norod” Faptul 2:47 și că un ”mare har era peste toți” Fapte 4:33 pentru ca în capitolele 5 și apoi 7 și 8 să se dezlănțuie o prigoană nemaiîntâlnită pentru ucenicii lui Isus –iar în capitolul 9:31 citim ca ”Biserica se bucura de pace”.
Prin urmare ce este de făcut?
În binecuvântări și încercări, în pace și prigoană, în dezvoltare și nevoi ne spune Domnul ce avem de făcut: ”Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții!” Apocalipsa 2:10
Doamne, ajută biserica Ta din secolul 21 să-și întărească credincioșia și să – și mărească credința în Tine!

Păstor – Valentin Sfercoci

MARIA MAGDALENA

PRIMA ARĂTARE DUPA ÎNVIERE – MARIA MAGDALENA

    Ioan 20:1-18

      Toţi evangheliştii vorbesc despre Maria Magdalena. Evanghelistul Luca (8:1-3) prezintă câteva femei care s-au alăturat grupului celor 12 ucenici şi „ajutau cu ce aveau”. Femeile au fost vindecate de diferite suferinţe de care erau chinuite. Printre acestea apare şi Maria Magdalena (probabil fiind din Magdala) „din care ieşiseră şapte draci”. De remarcat că de fiecare dată când evangheliştii prezintă grupul femeilor, prima menţionată este Maria Magdalena (Mt.27:56,61, 28:1 / Mc.15:40,47, 16:1 / Lc.24:10)

O singură excepţie face evanghelistul Ioan când prezintă femeile care stăteau lângă crucea lui Isus. Maria Magdalena este prezentată ultima (Io.19:25) ca mai apoi, „în ziua dintâi a săptămânii” ea să fie prima şi singura menţionată dintre femeile prezente la mormânt (Io.20:1-18). Maria Magdalena poate fi numită ca fiind femeia care a plecat ultima de la cruce şi a venit prima la mormânt, fiind şi prima persoană care l-a văzut pe Domnul Isus înviat din morţi (fapt menţionat şi în Mc.16:9). E o mare surpriză ca istoria să consemneze acest adevăr. Tocmai această femeie să beneficieze de un asemenea primat? Sunt câteva lucruri de evidenţiat cu privire la relatarea evanghelistului Ioan privind prima arătare a Domnului Isus.

1. Maria Magdalena face ceva când toți considerau că nu se mai poate face nimic! : „…s-a dus disdedimineaţă la mormânt pe când era încă întuneric...”(v.1)

    Cea mai tristă constatare pe care o auzim adesea este că lucrurile sunt cum sunt, că nu se mai poate face nimic, că „n-ai ce să faci!”. Lipsa noastră de activitate adesea este consecinţa unei asemenea concluzii la care atât de repede ajungem. Ce să mai faci când Isus a fost condamnat, răstignit şi îngropat? Ce se mai poate face?

In noi înşine se poate naşte un astfel de gând dar el ne poate fi sugerat şi de alţii, din casa noastră sau dintre cei din jurul nostru. N-ai ce să faci i-a sugerat lui Iov chiar nevasta lui. N-ai ce să faci a fost şi mesajul primit de tânărul David ajuns în tabăra copiilor lui Israel ocărâtă de Goliat (1 Sam 17).

Dacă Maria Magdalena ar fi solicitat părerea ucenicilor, ce sfat ar fi primit? Oare nu considerau aceştia că nu mai e nimic de făcut, că „n-ai ce să faci?”

E de remarcat perseverenţa Mariei. Nu s-a lăsat. Nu a abandonat. A văzut tot ce era de văzut cu privire la sfârşitul Domnului Isus. Cu toate acestea, în ziua dintâi a săptămânii ea merge „…disdedimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric…”(v.1)

Chiar şi atunci când cei doi ucenici s-au convins că trupul Mântuitorului nu mai este în mormânt şi s-au întors acasă, Maria Magdalena a mai putut face ceva : …”şedea afară lângă mormânt şi plângea.”(v.11) Apoi ni se spune că : „Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt”(v.11^b) şi totul începe de aici!

Suntem noi oamenii care am îmbrăţişat pe „n-ai ce să faci?” Oare dacă :

1. Lucrurile nu merg bine în familia ta, n-ai ce să faci?
2. Lucrurile nu merg aşa cum ar trebui în biserică, n-ai ce să faci?
3. Vezi că nu este bună starea de nepocăinţă în care eşti, n-ai ce să faci?

Maria a putut să facă ceva, a perseverat şi Domnul Isus i s-a descoperit ei ca viu, înaintea celorlalţi.

2. Maria Magdalena Il aude pe Domnul Isus strigând-o pe nume : ”Isus i-a zis : ”Marie!” Ea s-a întors, și I-a zis în evreiește : ”Rabuni” adică ”Invățătorule!” (v.16)

Interesant de remarcat este faptul că după ce a văzut pe cei doi îngeri, Maria Magdalena Il vede pe Insuși Domnul Isus dar nu-L recunoaște. Mantuitorul este lângă ea. Prezența Lui este cel mai frumos răspuns la căutările ei dar cu toate acestea ea continuă să pună întrebări. Il vede, Il aude vorbind dar nu-L recunoaște. Continuă să caute răspuns la frământările ei. Oare câți oameni sunt inconștienți de faptul că Domnul Isus este chiar lângă ei, le vorbește iar ei nu-L recunosc continuând să caute răspuns la frământările lor? ”Pe cine cauți?” (v.15^a) întreabă Isus. Importantă întrebare. Cauți ceva sau cauți pe cineva? Ea căuta ceva, un trup fără viață. Domnul Isus vorbește de cineva, de o persoană vie.

Totul se schimbă în momentul în care Maria Il aude pe Domnul Isus strigându-i numele. Atunci Il recunoaște. Ea devine prima persoană care se convinge de învierea Lui. Dumnezeu cheamă pe toți dar chemarea lui e personală : ” Din dragoste pentru robul Meu Iacov, si pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ti-am vorbit cu bunavointa, inainte ca tu sa Ma cunosti”(Is.45:4). In Ioan 10:3 citim că ”… el isi cheama oile pe nume, si le scoate afara din staul” Avram, Saul din Tars, Corneliu sânt câteva exemple de oameni care și-au auzit numele strigate de Dumnezeu. Tu ți-ai auzit numele strigat de Isus? Ești atent la vocea lui? Maria Magdalena și-a auzit numele strigat de Isus. Ea a răspuns imediat!

3. Maria Magdalena duce vestea cea bună mai departe : ”Maria Magdalena s-a dus, și a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul…” (v.18)

    După ce se convinge că Isus e viu, Maria Magdalena n-ar mai pleca niciunde. Nu-i mai trebuie nimic. Devine prima persoană aflată în sărbătoarea Invierii. Domnul Isus n-o lasă însă să rămână în sărbătoare ci o cheamă la …lucrare! ”Du-te…”este îndemnul  Celui Inviat. Astfel Maria Magdalena devine primul evanghelist. Un fel de apostol (trimis) la …apostoli! E important să te bucuri de sărbătoarea Invierii dar nu rămâne aici. Sunt atâția care au nevoie sa audă mărturia ta. Sunt oameni descurajați, apăsați care au nevoie să te audă vorbind de Isus. Să le spui ce ai experimentat tu! Ce ai văzut tu!

# Un grup de oameni urmăreau filmul ISUS. Când s-a ajuns la secvența ducerii crucii și a răstignirii mulți au început să plângă. Deodată un copil se ridică și strigă : ”Nu mai plângeți! Isus va reveni, va învia! Eu am văzut filmul!”

   Tu ai văzut ceva. Te-ai întâlnit cu Cineva. Du vestea bună și la alții!

                                                 Ilie Milutin, pastor