Anunț mortuar –

Lipsit de regret şi fără pic de durere,
Vă anunţ că Omul cel vechi …..a murit.
Aceasta se-ntâmplă după prea multă vreme,
În care, hainul, m-a chinuit.
Am bolit îndelung, purtându-l cu mine,
M-a schilodit la minte şi trup;
De-aceea, îngropatul de fire-i spre bine,
În grabă, spre groapă, departe o duc.
Bocitori, tânguind cu durere făptura
Ce făcuse din mine omul proscris,
Sunt demonii răi, ştiind că de-acuma
Casa lor dragă, pe veci s-a închis.
În jertfa deplină, de Domnul adusă,
Alături de El şi eu am murit;
Şi viaţa cea veche, stă-n groapă, apusă,
Eu nu mai sunt eu, căci m-am pocăit.
Du-te Om vechi, mergi înspre groapă,
Nicicând înapoi să nu te întorci;
Mirosul ce-l ai, e unul de troacă,
Hrănit în neştire cu lături de la porci.
Fără de masă, spre tristă pomană,
Jelind fără rost pe cel ce s-a dus;
Mai degrabă ospăţ cu gândul la slavă
Şi-a noii umblări cu Domnul Isus.

Purtȃnd povara lumii – poezie

Purtȃnd povara lumii, pe Golgota urcȃnd,
Ai mers tăcut la moarte cu ochii lăcrimȃnd.
Ȋndurerat și singur, străpuns de-al urii fier,
Ai fost zdrobit pe cruce între pămȃnt și cer.

Tot răul, tot păcatul din lume adunat
A fost vărsat pe Tine, în trupul Tău curat!
Batjocori, pumni și lanțuri, nuiele, cuie, spini,
Toți demonii-aruncară noroaie peste crini!

Sub ploaia de ocară, în rugul de durere,
Ardea a Ta ființă, cu Tatăl, în tăcere.
N-a venit nimeni, Doamne, să-Ţi șteargă trupul, fața,
Cȃnd te săpa durerea și Te luptai cu viața.

Nu ți-am dat apă, Doamne, cȃnd ai strigat: “Mi-e sete!”
Ţi-am dat, rȃzȃnd prostește, oțet într-un burete.
Și nu știam ce rugă spre Tatăl, Tu, îndrepți,
Cȃnd înaintea morții spuneai: “Te rog, să-I ierți!”

Și-atunci cȃnd am pus piatra pe sfȃntul Tău mormȃnt
Ne-am bucurat că moartea, Isuse, Te-a înfrȃnt.
Ȋn rătăcirea noastră, mȃnați de rea credință,
Credeam că vei rămȃne un mort, în neființă.

Dar faptul învierii, în ființa Ta, Isuse,
A luminat și Iadul și Cerurile-nchise!
Tu-ai sfȃrtecat zapisul, sentința condamnării,
Cu mȃinile iubirii și florile durerii!

Prin sȃngele Tău sfȃnt, în trista răstignire,
Ne-ai împăcat cu Tatăl, ne-ai dat o nouă fire;
Ne-ai scos de sub robie, ne-ai înviat cu Tine,
Ne-ai îndreptat privirea spre zările senine.

Lumina bucuriei și dragostea ne-ai dat
Și Darul mȃntuirii în Tine l-am aflat!
Tu ești a noastră viață și pe pămȃnt și-n cer,
Izvorul de iubire, de pace și-adevăr!

Venim cu închinare și sufletul smerit
Că-n locul nostru, Doamne, pe cruce Te-ai jertfit.
Și pentru-a Ta iubire și veșnică salvare
Cȃntăm cu bucurie a dragostei cȃntare.

E jertfa mulțumirii, curată și senină,
Pe-altarul rugăciunii, în candela divină.
Căci Tu ești Adevărul și sfȃnta Cale dreaptă,
Lumina, Ȋnvierea și Viața-adevărată!

Cu primăvara-n suflet și duhul învierii
Suim, slăvind Lumina, pe treptele salvării.
Și-n flacăra Iubirii urcăm mereu mai sus
Pȃn’ vom ajunge-acasă, în cerul Tău, Isus!

Gelu Ciobanu

Ferice e de sfinții care sfârșesc în Domnul – poezie

…Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” – „Da”, zice Duhul;
ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13)

Ferice e de sfinții care sfârșesc în Domnul,
Că scumpă este moartea celor iubiți de El!
Iar faptele-i urmează, purtându-le ecoul
Când veșnic se-odihni-vor de multe osteneli.

Nu-i moartea tragedie, când strămutați sunt sfinții,
Ci-i sărbătoare sfântă-n celestele ‘nălțimi;
Mulțimi de îngeri cântă, primind pe peregrinii
Plecați, spre noua Patrie, de bucurie plini.

E-adevărat, în urmă sunt lacrimi, despărțire,
Că sentimentu-i lege, iar lutu-umanizat,
Dar noi nu disperăm, ca cei ce n-au nădejde,
Că ne conduce-n viață un țel nestrămutat.

De ce e despărțire, când dragi ne sunt plecați?!…
De ce ne copleșește un simțământ ciudat?!…
Cum poate, oare, viața înlocui pe frații
Ce i-am avut aproape, dar timpul i-a zburat?!…

Ni-s multe întrebări fără răspuns aicea
Și-am vrea să știm atâtea…și să trăim atât…
Ne conturăm imagini și ne prefacem vise
Uitând că efemerul ni-e vegheator tăcut.

Clădim în lumea asta castele maiestuoase
Și ne-admirăm isprăvi, ce-ușor se vor uita,
Dar sufletul, cât, oare, ni-l saturăm din toate
Ce-n Universu-ntreg găsi noi am putea??!

Și totuși, solul morții, mereu ne amintește
Că nu aici ni-e Țara și nici avutul nost’,
Că mult mai importantă-i trăirea în sfințenie
Când toate se vor duce, de parcă n-ar fi fost.

Împărtășim durerea cu cei loviți făr’ veste
Și-alăturea noi plângem cu-nlăcrimate frunți,
Dar ne animă-n toate speranța revederii
Prin care noi păși-vom mari, netrecute punți.

Căci azi, toți, prin Eden, suntem datori cu-o moarte
Nu poate efemerul Viața moșteni,
Dar credem într-o zi, când transformați pe dată
Vom părăsi lin glia, când El va reveni.

În trupuri noi de slavă, străpunge-vom eterul
Și ne-om ‘nălța spre astre, ca porumbei în stol;
Hristos ni-e Călăuza, speranța, Viitorul,
El, pârga învierii, Victoria din Șeol.

Und’ ți-e puterea, Moarte? Hristos e Nemurirea
Nimic din lumea asta ne-a despărți de El
Căci credem, cu tărie, -ntro sfântă înviere
De-aceea pocăința ni-e Cale, gând și țel.

Noi nu avem aici cetate stătătoare
Că suntem în căutarea Căminului de Sus
Și gemem în dorința de Har nepieritoare
De-a fi mutați în Țara de soare făr’ apus.

………………………………………………

E Moartea un mister, dar cale-universală
Pe ea pășesc, alături, bogați, săraci sau sclavi,
Și muritori de rând și domnitori cu fală
În fața morții sunt neputincioși, firavi.

Dar moartea nu-i sfârșitul, ci-o sală de-așteptare
Spre-osândă sau viață, spre negru-Infern sau Rai;
Alegerea-n destin e-o cale personală
Cu consecințe-eterne, cât viaț-aici tu ai.

De-atâtea ori respins-ai chemarea Sa divină…
Atâtea reci tablouri la El te-au îndemnat…
Nu-i, oare, îndeajunsă-ndelunga Lui răbdare
Și-mpotrivirea oarbă în care te-ai plecat?

Tu vezi că anii zboară și timpul trece iute
Toți anii tăi, cândva, se-ncheie-ntr-un …. sicriu;
Nu amâna s-alegi, prin Domnul, Nemurirea,
Nu amâna, cât încă ești în putere, viu!

Că cei ce-L au pe El, primesc cununa vieții
Și frica morții n-are putere-ai birui,
Ferice e de sfinții care sfârșesc în Domnul,
Căci lângă El, de toate și tot s-or odihni!

Franciuc Adelin

Se aude un strigăt!

drum de taraCreştini, se-aude-un strigăt, e strigătul durerii
Cu jale plânge Cerul văzând unde-am ajuns,
La porţile cetăţii au adormit străjerii,
Şi printre noi ca ciuma, păcatul a pătruns.

Noi ne lăudăm cu faima ,,Bisericilor pline”
În care plictiseala pe mulţi i-a adormit.
Vin printre noi sărmanii durerea să-şi aline,
Dar se întorc acasă la fel cum au venit!

Un duh de răutate pluteşte-n adunare,
Şi simţul dăruirii puţini l-au mai păstrat,
În timp ce mulţi se luptă să fie ,,Cel mai mare”,
Ligheanul şi prosopul, de mult a fost uitat.

Ne-am depărtat de calea cea sfântă şi curată
De-nvăţătura care, Isus ne-a învăţat
Făcându-ne ,,Cărarea” din ce în ce mai lată,
Noi mergem spre pierzare pe-un drum de noi trasat.

Creştini! se-aude-un strigăt, nu-i vremea prea târzie!
Voi, cei ce-aveţi şi astăzi urechi de auzit,
Sunteţi chemaţi la viaţă, mai curge apă vie,
Dar vremea cercetării e-aproape pe sfârşit.

De ce nu daţi uitării azi cultul şi doctrina
Ce-n mintea voastră poate vrăjmaşul vi le-a pus?
Căci toţi avem chemarea de-a fi acum Lumina,
Ce-arată omenirii Cărarea spre Isus.

Nu puneţi la-ndoială puterea rugăciunii!
Nu vă plecaţi urechea la sfatul celui Rău!
Noi suntem prin credinţă în Har părtaş minunii,
De-a fi aici în lume copii de Dumnezeu.

El ne-a trimis prin Duhul cel Sfânt o mângâiere,
O dreaptă călăuză în orice-mprejurări,
El printre noi şi astăzi lucrează cu putere!
Alungă duhuri rele şi face vindecări.

Isus, stă şi aşteaptă să dea eliberare,
Acelor ce cu lacrimi se-ntorc din calea rea
Nu vă-ndoiţi, El poate să dea şi vindecare!
Când se-mplineşte-n totul prea Sfântă voia Sa.

Aduceţi iar credinţa la locul de onoare,
Trăiţi de azi Cuvântul în totul cum e scris,
Şi veţi vedea minunea minunilor sub soare,
Căci Dumnezeu răspunde aşa cum a promis.
Ilie Belciu

Dialog cu Creatorul – poezie

poezie spicul.jpg

Dreapta măsură – poezie

ruga mainiUn pic de durere te face profund,
Mai multă durere te-afundă prea mult.
C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,
Cu multă avere n-ai somn şi te-apasă.
Un pic de-mplinire te face mai bun,
Prea multă împlinire te face nebun.
Un pic de putere te face mai tare,
Prea multă putere pe alţii îi doare.
C-un pic de respect eşti încrezător,
Cu prea mult respect devii sfidător.
Un pic de-ngrijire te ţine mai bine,
Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire.
C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,
Dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă.
Păstrează, creştine, măsura în toate,
Deloc nu e bine, iar prea mult te-abate
Încet, dar şi sigur de la pocăinţă
Şi te pricopseşte c-o altă credinţă.

Extras din cartea ” Aproape de Ingeri ” de Mina Ianovici.

 

Crăciunul – poezie

craciun1.jpg

Dacă-am vedea…

flori4
Dacă-am vedea cununa de slavă şi lumină
La capătul cărării, la ultima colină,
O, cum am prinde iarăşi curaj nemăsurat
Să mergem prin credinţă cu dor înflăcărat
Spre Ţara cea sublimă!

Dacă-am vedea dincolo de negurile-ntinse
Ospăţul ce ne-aşteaptă în glorii necuprinse
O, cum am sta de veghe pe-al nopţilor hotar,
Străjeri cu ochii ţintă spre zorii de cleştar,
Cu torţele aprinse!

Dacă-am vedea serbarea intrării triumfale
Ce ne aşteaptă-n ceruri, cu slavă şi urale;
Dacă-am vedea splendoarea alaiului de sus,
Cum îngerii măririi ‘naintea lui Isus
Îi cântă osanale…

O, cum am stoarce astăzi în vasul cu suspine,
Năframa cea cu lacrimi de pe cărări străine!
Isuse, scump Isuse, şi cum Te-am aştepta,
Iar suferinţa toată în glorii s-ar schimba,
Şi-n dorul după Tine!

Valentin Popovici

Te chem, o, Duhule Preasfânt

god think

Te chem, o, Duhule Preasfânt, înapoi 
Să umpli iar fiinţa mea;
Divinul nostru legământ
Să-l înnoieşti cu har şi cânt,
S-alerg spre ceruri mai cu-avânt,
Călăuzit de vocea Ta.

Te chem, o, Duhule Divin,
Să schimbi în mine tot ce-i rău,
Căci prea mi-e vorba de pelin
Şi gândul josnic şi meschin…
Fă-mi traiul sfânt, curat, senin,
Să port frumosul chip al Tău !

Te chem, o, Duhule ceresc,
Ca să transformi viaţa mea,
Să nu mai fiu deloc firesc,
Ci mic, smerit, duhovnicesc,
În via Ta mult să rodesc,
Să nu fiu smuls şi scos din ea.

Te chem, o, Duh mângâietor,
Să-mi fi tovarăş scump pe drum,
Să nu alerg neştiutor
Spre ce-i lumesc şi trecător,
Ci către Ţara fără nor,
O, vino, Duhule, acum !

Te-am întristat de-atâtea ori
Şi vocea nu Ţi-am ascultat,
Dar azi Te rog ca să cobori,
Să-mi umpli viaţa de comori,
Să-mi fie paşii mai uşori
Iar gândul alb şi nepătat.

O, vino, Duh din Dumnezeu,
Şi-arată-Ţi slava Ta în min’;
Tu, ajutoru-mi când mi-e greu,
Prieten bun, Iubitul meu,
Rămâi cu mine-n veci mereu
Şi eu de-apururea cu Tin’.

Amin.

LÂNGĂ CRUCEA RĂSTURNATĂ – poezie

cruce rasturnataLângă crucea răsturnată
dintr-un sat,
am văzut un Om odată
stând cu Faţa-n Mâini lăsată
şi cu Fruntea întristată,
şi plângea de parcă toată
lumea s-a-necat.

M-am oprit atunci din cale
lângă El,
lacrimile-I curgeau vale
printre degete în poale,
îţi venea să-I plângi de jale,
Călător sărman pe cale,
Singurel.

Când I-am zis să nu mai plângă,
m-a privit duios,
a pus Fruntea-n Mâna stângă
şi-a-ncercat din ochi să strângă
ca şi cum ar vrea să frângă
lacrima ce curge lângă
cruce jos.

Ochii Lui, ca ceru-albastru
de senini,
povesteau de-un greu dezastru
ce-a-ndurat Acel Sihastru
pogorât din ceru-albastru
sub o umbră de jugastru
prin străini.

Faţa-I era albă toată,
ca de crini,
dar albeaţa ei curată,
Sângele-o brăzdase toată
şi-a Lui Frunte-nsângerată
Îi era încununată
numa-n spini.

Iar în palme şi-n picioare,
răni de cui…
O, atunci, plin de mirare,
mi-am adus aminte Care
e Străinul din cărare;
când mă-ntorc, o Doamne Mare,
nu-L văzui.

Au trecut de-atunci la vale
anii grei,
spinii şi-au cernut petale
peste locul cel de jale
şi n-au fost pe acea cale,
pe la crucea cea din vale,
paşii mei.

Dar trecând mereu prin sate
şi prin lunci,
când văd crucile uitate,
ani şi ani stând răsturnate,
mie-mi pare că pe toate
stă Iisus plângând în coate
multa lumii răutate,
ca atunci…

TRAIAN DORZ