Când inima-ți plânge

Când inima-ți plânge sub grele poveri
Și sufletul strigă la Domnul,
soareCând trupu-i cuprins de amare dureri
Și nu mai cunoști ce e somnul,
Ascultă o clipă al cerului glas,
Ce-ţi spune duios: „Nu te teme!”
Şi-n susuru-i blând: „Eu nicicând nu te las!
Nu plânge copile, nu geme!”

Când mintea-i purtată de-al morții taifun
Și gândul ți-e rob deznădejdii,
Când nu mai auzi și zărești nimic bun
Și-n toate vezi numai primejdii, 
Ridică-ți privirea spre-albastrul curat,
Spre munții ce sprijină zarea,
Te-ncrede-n Cuvântul ce Domnu-a lăsat,
Ascultă-i copile chemarea!

Când toată puterea s-a dus și ești frânt,
Iar lupta îți pare pierdută,
Când totul te-mpinge în jos spre pământ
Și jalea e tot mai acută, 
Primește-ajutorul ce vine de sus,
Credința, speranța, iubirea,
Acceptă în suflet pe Domnul Isus
Şi-odată cu El izbăvirea!

Când simți că prietenii toți te-au lăsat 
Şi-adâncă e marea uitării,
Când crezi că în toate ai fost blestemat
Și nu mai cunoști gustul sării, 
Ocean de iubire îți dă Dumnezeu,
Prezent e cu tine oriunde,
Ca Tată îți spune: „Tu ești fiul Meu!
De Mine, tu nu te ascunde!”

Când lacrimi îți curg în neștire pe-obraz
Și trilul se pierde-n dumbravă,
Când tot ce trăiești se transformă-n necaz 
Și viața ți-e sumbră și gravă,
Privește spre norul ce-n chip dantelat,
Își scutură tainic fuiorul, 
Apoi, dus de vânturi, se lasă purtat,
Căci abur e el, veșnic cerul.

O boare e omul, un bulgăr de lut,
Țărână pe roată lucrată,
Cu cât modelarea mai mult a durut,
Cu-atât viața-i e mai curată.
Să știi, rugăciunea rostită plângând, 
Deschide mai mult poarta zării,
O, vino Isuse, o, vino curând, 
Dă curs Doamne Sfinte, chemării! 

În suflet să-mi pui Doamne, Duhul Tău Sfânt
Și leagă-mi aripile frânte,
Când m-oi înălța, când mă rup de pământ, 
Vreau inima-n mine să cânte!
De este sortit pentru-o vreme să plâng,
Dă-mi Tată-ntreită putere,
Păstrează-mă-n har, fă-mă verde de crâng,
La rându-mi să dau mângâiere!

Lucica Boltasu

Nu amâna – poezie

singuratateÎn labirintul vieții ce se trece,
Bezmetici alergăm spre nicăieri
Și vrem ca anii noștri să nu plece
Și vrem s-avem eterne primăveri.

Dar cât ne înșelăm în preumblare,
Gândind că vom trăi la nesfârșit,
Uităm că va veni o zi în care,
Vom trage linie sub ce am trăit.

Și-om socoti-n abacul existenței
Și-om aduna și om scădea tacit,
Vom flutura stindardul biruinței
Sau ne vom plânge traiul pervertit.

Nimic nu vom putea schimba atuncea
Când pragul îl vom fi trecut deja,
Doar dac-avem ca orizonturi crucea,
Putem la raiul sfânt a aspira.

Dacă trăim doar dup-a noastră fire
Și nu vrem s-ascultăm de Dumnezeu,
Să n-așteptăm o mare izbăvire,
Când vom ajunge-n ceas de apogeu.

Căci ni se spune clar în Cartea Sfântă,
„Alege Viața, de vrei să trăiești!”
Căci Dumnezeu prin har binecuvântă,
Dar mai și spune: „Să te pocăiești! ”

Nu amâna prietene momentul,
În care să te-ntorci la Cel Preasfânt,
Să nu privești în urmă, iar prezentul,
Să-l ancorezi în Domnul, în Cuvânt!

Căci viața asta iute se mai duce,
Mai ieri născut, acum încărunțit,
În fața ta se află o răscruce,
Ce duce-n plus sau minus infinit.

Alege și nu sta prea mult pe gânduri,
Optzeci de ani nu sunt o veșnicie,
În Cartea Vieții mai există rânduri, 
În care Dumnezeu vrea să te scrie!

Lucica Boltașu

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Trei zile și-o minune (3)

DUMINICĂJesus-Christ-Empty-Tomb.jpg

Eu sunt o zi atât de mare 
Cea mai frumoasă dintre toate
Povestea-mi n-are asemănare
Eu port şi-aduc veşti minunate
 
Veşti care înnoiesc speranța
În inimile frământate
Veşti care au în ele viața
Şi-eliberare de păcate.

Sunt ziua acesta-n care acum
Stăm adunați toți împreuna
În mine s-a-mplinit precum
Se profețise în scriptură

Şi sa-ntâmplat precum vă spun
A fost o mare bucurie
Luați aminte voi acum
Căci ce vă spun, e apă vie

Un susur blând și-o caldă adiere
Treceau în taină prin grădină
Un sfânt fior şi-o dulce mângâiere
Şi raze albe pline de lumină

Venea Maria la mormânt
Să îngrijească trupul lui Isus
Dar iată piatra era la pământ
Şi Domnul oare unde era pus?

O groază mare-atuncea o cuprinse
Căci Domnul ei nu era de găsit
Cine-l luară şi unde îl puse
Şi-ndată la apostoli a fugit.

O fugă-amară plină de durere
Şi-n urma ei semăna lacrimi multe
Îşi simțea trupul sleit de putere
Vroia ca cineva să o ajute

Găsi pe cel ce Domnul-l iubea mult
Dar şi pe Simon Petru împreună
Şi-şi descărcă al inimii tumult
Şi spuse celor doi de ce veniră

Au luat pe Domnul meu Isus
Le spuse ea cu-nflăcarare
L-au luat şi nu ştiu un’ l-au pus
Veniți şi voi cu mine pe cărare

Se întrecuseră în drumul spre mormânt
Le-ardea în inimi un dor sfânt de El
Nu mai vedeau nici cer şi nici pământ
Vroiau să vadă unde-i sfântul Miel

Odată-ajunşi acolo, au-văzut fapte
Mormântul gol şi piatra răsturnată
Ştergarul şi fâşiile de-o parte
A lor credință era încercată.

Afară lângă piatra de mormânt
Şedea Maria şi plângea amar
Îi curgeau lacrimile pe pământ
Credea că totul este în zadar

Îşi amintea acum plină de dor
De-acele clipe scumpe neuitate
Când l-a primit în suflet cu-n fior
Pe Tatăl, o ce clipe minunate.

Căci numai El dăduse bucurie
În sufletul ei trist şi-mpovărat
Doar El îi dăruise mântuire
Şi-o viață nouă fără de păcat

Şi iată a văzut atunci ‘nainte
Doi îngeri albi şezând în locul lui Isus
De ce plângi tu femeie aşa de fierbinte?
Căci nu ştiu unde pe Domnul mi l-au pus

Dar iată că apare grădinarul
Ce era El, Domnul cel preaiubit!
Pentru ce plângi şi-ți verşi amarul?
Pe cine cauți şi nu ai găsit?

Văzându-l şi crezând că-i grădinar 
A început mai tare-atunci a plange
O, spune-mi unde-i  zicea cu amar
De l-ai luat ‘napoi îl voi aduce.

Isus văzăndu-i dorul şi suspinul
I-a deschis ochii ca deplin să-L vadă
„Marie” a spus El topindu-i chinul
Rabuni” spus-a ea nevenindu-i să creadă.

Aşa au fost cele’ntâmplate
A fost o bucurie de nespus.
O, hai şi tu soră şi frate
Vesteşte învierea lui Isus

Şi spune tuturor să ştie lumea
Că Domnul Tău Isus Hristos trăieşte
Vesteşte azi şi tu cu noi minunea
Hristos a înviat ce mare veste!

Amin!

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Trei zile și-o minune (2)

SÂMBĂTĂcruce

Acum totul s-a liniştit 
Şi forfota a încetat 
Natura parcă a murit
Tot zbuciumul s-a încheiat

Parcă sta ceru-n aşteptare
Să se întâmple-atunci ceva
Era aşa o-nspăimântare
Şi pacea-n zare se pierdea

Mesia Domnul cel preasfânt
Era-acum mort şi îngropat 
Zăcea în recele mormânt
Era dintre ai săi plecat

Iubiții Domnului plângeau
Şi erau trişti nespus de tare
Pe Domnul ei nu-l mai aveau
Nu aveau nici o alinare

Mai ales unul sta atunci
Nemângâiat, părându-i rău
Suspinele-i erau adânci
O Petre unde-i Domnul tău?

Trei zile și-o minune (1)

Trei zile-au fost demult odată
Trei zile care din răstimp
Ne strigă-acum şi ne arată
Ce s-a-ntâmplat pe-acest pământ.

Trei zile, martori pe vecie
La tot ce-atunci s-a întâmplat 
Ele-au privit cu grozăvie
Cum omul cade în păcat.

Şi-au vazut ele măreția
Dar şi puterea din înalt
Când Domnul nostru Sfânt Mesia
Al morții bold a sfărâmat.

VINERIjesus cross.jpg

Am fost o zi ca şi oricare
Dar martoră la mari minuni
Eu nu ştiam că vor apare
Tunete, fulgere, furtuni

Dar nu furtuni de vânt şi ploaie
Ci o furtună în neant
Căci în vazduh în larga zare
Lupta tot cerul preaînalt

Şi nu ştiam ce se petrece
Parcă erau toate pe dos
Pân’ am văzut o gloată mare
Şi mult popor mergând pe jos

Urcau pe dealul căpățânii
Sau Golgota cum se spunea
Şi-n fruntea lor erau trei oameni
Iar gloata-n urma lor urca.

Unul din ei avea pe față
În ciuda sângelui uscat
O pace parcă nedescrisă
Şi doi ochi blânzi de neuitat

Şi am ştiut ca El era 
Mesia ce avea să vină
Căci am simțit în ființa Sa
O mare putere divină

Şi chiar dacă avea puterea
Să se înalțe-atunci la cer
Mergea ‘nainte şi mulțimea
Îşi bătea iarăşi joc de El.

Ajunşi acolo sus pe deal
Mulțimea i-a întins pe cruce 
Pe crucile ce pân’ acol’
I-au pus pe ei a şi le duce

Şi cuie, o ce cuie mari
I-au pus în mâini şi în picioare
Iar El statea cu doi tâlhari
In ziua caldă şi-arzătoare

Îşi ridica privirea-n sus
Cu ochii parcă cerea milă
Era-ntre cer si pământ pus
Purta a oamenilor vină

Şi nu cerea să fie atunci
El, ocolit de-această soartă
Ci mijlocea-n suspine lungi
Pentru acea nebună gloată

Căci doar nebun poți fi să faci
O mişelie ca aceasta
Şi cum să stai privind, să taci
Când El îşi da pe cruce viața

Mă durea tare sa mă uit 
La-acea priveliște de groază 
Mă întrebam cum au putut 
Pe Fiul sfânt să-l răstignească.

Şi mi-am oprit atunci lumina
Când Domnul a trecut în moarte
Pământu-şi scutura zidirea
Şi ziua s-a schimbat în noapte 

Şi mama Lui, o cum plângea
Sub cruce jos pe al său fiu
Şi parcă nicicum nu credea 
Că Domnul Sfânt nu era viu 

Se isprăvise-acum tot chinul
Speranța parcă era moartă
O umbră-acoperea tot cerul
Tăcea acum întreaga gloată

……

……

Cinstește pe frați – poezie

bisericaCinstește pe frații cu fruntea brăzdată,
Pe-aceia, ce-n vifor purtară efod,
Ei sunt printre noi ca o creangă bogată,
O creangă ce-ascunde sub floarea uscată,
Comoara măsurii de rod.

Cinstește pe frații cu fețele supte,
Cu urme-adâncite sub ochii fierbinți,
Ei sunt ca o navă ce vine din lupte,
Purtând pe frântura catargelor rupte,
Drapele de mari biruinți.

Cinstește pe frații cei fără de slavă,
Pe care, uitarea să-i cearnă ar vrea,
Acolo, în veșnica vieții dumbravă,
Cânta-vei tu, oare aceeași octavă,
Cum ei lui Isus vor cânta?

Urca-vor la Tatăl să-i binecuvânte
Și-acolo, în sclipet de –nalți heruvimi,
Sub nouri de îngeri veniți să le cânte,
Vedea-vom în Slava catargele frânte
Și crengile, sus, pe-nălțimi.

Costache Ioanid

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Străinul – poezie

noapte-peste-sat.jpeg

E noapte rece; vântul bate cu șuieratul lui prelung,
şi din ecouri depărtate, atâtea gânduri mă ajung.
Ce bine e să fiu acasă, să ştiu că am destul câştig
Să nu mă chinuie nici foamea, nici să nu rabd pe drum de frig.

Ce bun a fost cu mine Domnul, că nu ştiu cum să-I mulţumesc,
Cum L-aş primi să ştiu că vine, să-mi fie oaspete ceresc.
Şi-n jocul straniu de lumină, al flăcărilor din cuptor,
Pe gene-mi cade toropeala, şi adormii aşa de uşor…

Deodată o bătaie-n poartă… tresar… e cineva pe drum!
Mă uit la oră: E târzie! Numai tâlharii umblă-acum!
Răsună iarăşi o bătaie, şi încă alte două-trei.
Și strig atunci: „Cine-i acolo? E cam târziu acum, ce vrei?”

Şi glasul de-afară-mi spune: „Vin dintr-un loc îndepărtat;
Umblat-am cale lungă astăzi; sunt obosit şi s-a-nnoptat.
N-ai vrea căldura dinlăuntru s-o-mparţi cu mine pân la zi?
Ți-aş mulţumi cum ştiu mai bine, şi-n rugăciuni te-oi pomeni.

Primeşte-mă doar până mâine că am nainte un drum lung
N-ai vrea din colţul tău de pâine, să-mi dai şi foamea să-mi alung?”
Mă strecurai lângă fereastră, să-l văd prin geamul aburit;
Era urât şi plin de zdrenţe, părea murdar şi obosit.

„Nu cer decât un colţ de pâine, uscat de este, să mi-l dai;
Şi dorm şi jos pe-o rogojină, doar milă rogu-te să ai!”
Gânditu-m-am o clipă lungă, şi i-am strigat apoi răstit:
„Străine, du-te mai departe, aici nu-i han de găzduit!

Ce n-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai să mănânci?
E prea târziu să-mi baţi la poartă, e prea târziu să mi te plângi!”
I-am auzit cum paşii afară, încet, încet s-au depărtat…
Până ce-n linişte doar vântul, a mai rămas stăpân pe sat.

Şi, mulţumit, în patul moale am adormit apoi curând
Dar am avut  în neagra noapte un vis ce nu-l mai uit nicicând.
Parcă dintr-un nor de lumină, Domnul Isus se cobora,
şi-n casa mea venea să-mi spună, ce nimeni altul nu ştia.

Credeam că-mi va vorbi de bine; va lăuda tot ce-am muncit….
Dar S-a apropiat de mine şi trist cu lacrimi mi-a grăit:
„Prietene, am vrut azi noapte să înnoptez în casa ta;
Din pâinea ta, am vrut la cină să iau un colţ, ca partea Mea.

Dar mi-ai răspuns că pentru Mine, tu n-ai nici pâine şi nici pat,
şi M-ai lăsat în frig afară, să plec flămând şi întristat.
Căsuţa ta nu era mică să-ncap şi eu să dorm în ea;
De ce nu vrei să ai la masă, un ostenit în casa ta?”

Şi m-a privit cu ochii umezi până când norul s-a luat…
şi-am înţeles că El fusese, pribeagul ce L-am alungat.
Trezit din somn, de-nfiorare, am alergat afară-n frig…
şi-am început în gura mare, străinul înapoi să-l strig.

Dar vai, demult plecase omul în întunerecul pustiu…
Doar vântul îmi striga din ramuri, 
că mă trezisem prea târziu:
E prea târziuuuu! E prea târziuuuu!

Valentin Popovici

Publicat în Poezie. Leave a Comment »

Anul Nou – poezie

ceas an.jpg

Am mai trecut o cotitură şi-am mai legat în vremi un nod,
Am mai închis ‘napoi o poartă şi-am mai trecut peste un pod.
Iar Timpul, scotocind desaga, o nouă haină iar îşi scoate.
Un an s-a dus şi altul vine, şi toate-s noi şi vechi sunt toate.

S-a-ntors clepsidra vremii iarăşi, stăm la un prag de vremuri noi,
Dar cine ştie-n calendare dacă mai sunt şi alte foi?
În sacul vremii pe golite, câte surprize ne aşteaptă?
Şi nu cumva pe scara vremii, aceasta e ultima treaptă?

Când Anul Vechi a dat salutul, avea o teamă la apel,
Căci Anul Nou stătea în faţă, dar nu vedea ce-i după el.
S-a dat onor la schimbul gărzii, dar mai solemn ca altădată,
De parcă anii, pe la vamă, nu vor mai trece niciodată.

Ne vin răvaşe din Scriptură, că-n vremurile de apoi,
Vor fi războaie, boli şi ură, şi Anticristul printre noi;
Că-n mulţi iubirea şi credinţa se vor răci în sloi de gheaţă,
Iar strâmbătatea şi desfrâul vor umple legile din viaţă.

Dar iar ne mai sosesc răvaşe că Dumnezeu e-Atotstăpân,
Că-n mâna Lui stă Universul, şi toate doar prin El rămân.
Într-o clipită hotărâtă, El va striga timpului: GATA!
Şi timpul va preda ştafeta, ca să înceapă judecata!

Eşti pregătit de întâlnirea cu Marele Judecător?
El vrea să-ţi dea prin har iertarea, să-ţi fie azi Mântuitor.
Al veşniciilor Părinte, ce-a înnoit un an pe cale,
Vrea şi pe noi să ne-nnoiască, pentru ospăţul slavei Sale!

Valentin Popovici

Rugăciune

Doamne, Tu, stăpânu-acestui cer nemărginitsinguratate
și-albastru
către Tine mi se-nalță iarăși gândul meu sihastru.

Către Tine se ridică iarăși glasul rugii mele
Domnul zilelor cu soare,
Domnul nopților cu stele.

Tu ești Împăratul nostru,
Tu ești Domnul nostru mare
Tu ești Stânca păcii noastre,
Turnul nostru de scăpare!

De nădejdea-n Tine, Doamne,
toată viața ni se-alină,
viața noastră-atât de tristă, suferindă și străină.

Mângâierea vieții triste ni-e Cuvântul Cărții Tale
El ne-a șters de lacrimi ochii,
ne-a scos sufletul din jale,

Și ne-a fost mereu în viață adăpost și-nviorare,
călăuză și lumină la-ntunerec, de cărare.

Azi ne-a-mpresurat durerea cât a mării apă multă,
nimeni chinul nu ni-l vede,
nimeni glasul nu ne-ascultă,

Numai Tu ne ești nădejde în aceste clipe grele,
numai Mâna Ta mai poate să ne mântuie din ele,

Numai Tu ai milă, Doamne,
Dumnezeul nostru mare
Tu ești stânca izbăvirii,
– dăruiește-ne scăpare!

Traian Dorz

Rugăciune – poezie

ruga1. Doamne… am vrut să Te slujesc
Ca nimeni altul…
Și-atâta vreme …
Mi-am ascuns talantul.

2. Am vrut să Te urmez,
Călcând pe urmele Tale…
Și-atât de des am rătăcit pe cale.

3. Am vrut să Te iubesc
Cum se cuvine…
Dar nu m-am lepădat
Destul de mine.

4. Făcut-am prea puțin
Din ce-am promis odată…
Iar barca mea cu pânze
E-o scândură uscată…

5. Mă vântură furtuna,
Mi-e trupul mărăcine,
O, cheamă-mă pe ape
Și voi veni la Tine.

6. Credința încă-i vie
Umila așteptarea
Ajută-mă de astăzi
Să-mi înțeleg chemarea.

7. Nu vreau când vei veni
Să am candela goală,
Nu vreau s-aud cocoșul
Cântând a treia oară.

8. Vreau ca în tot și-n toate
Să merg pe calea TA
Să-mi folosesc talantul
Spre SFÂNTA SLAVA TA.

9. Punându-Ți la picioare
Avere, faimă, … tot
Să Te mândrești cu mine
Cum Te mândreai cu Iov.

10. Și plină de iubire
Și eu și casa mea
Odată-n veșnicie
Să stăm la dreapta TA!!!

Mariana Trincă

Publicat în Poezie. Leave a Comment »