LÂNGĂ CRUCEA RĂSTURNATĂ – poezie

cruce rasturnataLângă crucea răsturnată
dintr-un sat,
am văzut un Om odată
stând cu Faţa-n Mâini lăsată
şi cu Fruntea întristată,
şi plângea de parcă toată
lumea s-a-necat.

M-am oprit atunci din cale
lângă El,
lacrimile-I curgeau vale
printre degete în poale,
îţi venea să-I plângi de jale,
Călător sărman pe cale,
Singurel.

Când I-am zis să nu mai plângă,
m-a privit duios,
a pus Fruntea-n Mâna stângă
şi-a-ncercat din ochi să strângă
ca şi cum ar vrea să frângă
lacrima ce curge lângă
cruce jos.

Ochii Lui, ca ceru-albastru
de senini,
povesteau de-un greu dezastru
ce-a-ndurat Acel Sihastru
pogorât din ceru-albastru
sub o umbră de jugastru
prin străini.

Faţa-I era albă toată,
ca de crini,
dar albeaţa ei curată,
Sângele-o brăzdase toată
şi-a Lui Frunte-nsângerată
Îi era încununată
numa-n spini.

Iar în palme şi-n picioare,
răni de cui…
O, atunci, plin de mirare,
mi-am adus aminte Care
e Străinul din cărare;
când mă-ntorc, o Doamne Mare,
nu-L văzui.

Au trecut de-atunci la vale
anii grei,
spinii şi-au cernut petale
peste locul cel de jale
şi n-au fost pe acea cale,
pe la crucea cea din vale,
paşii mei.

Dar trecând mereu prin sate
şi prin lunci,
când văd crucile uitate,
ani şi ani stând răsturnate,
mie-mi pare că pe toate
stă Iisus plângând în coate
multa lumii răutate,
ca atunci…

TRAIAN DORZ

Poezie

Voi adormi Doamne-n curând!DSC04974
Ştiu Doamne, că voi adormi!
Căci simt mirosul de mormânt,
Şi…nu ştiu, când mă voi trezi !

Da ! Viaţa asta-i trecătoare!
Atât de searbădă şi seacă !
Şi simt, cum inima mă doare,
Căci prea curând, ea vrea să treacă!

Clepsidra vieţi-i pe sfârşite,
Nisipul ei, încet, se stoarce!
Iar clipele aici trăite,
S-au dus şi nu se vor întoarce!

O Doamne! Nu plâng după viaţa,
Trăită-aici, în astă lume!
Căci vreau curând, să îţi văd Faţa!
Şi mi-e aşa de dor, de TINE!

De voi zbura spre VEŞNICIE,
Acum, la noapte, sau chiar mâine,
Va fi o mare bucurie,
Fiindcă voi fi în CER cu TINE!

AMIN !

Petrică Pungilă

NU PIERZI RĂSPLATA…

Nintrebareu pierzi răsplata niciodată,
Atuncea când trăiești frumos.
Și-n vorba care-o spui, și-n faptă,
Se vede strălucind Hristos.

Și-atunci când nu te vede nimeni
S-o pui în taină pe Altar.
Căci fapta bună cântărește.
În cer, ca un mărgăritar.

În „Banca Cerului” trimite,
Atât cât poți, și din ce ai.
ăci ce trimiți de- aici, acolo.
Vei regăsi în sfântul Rai.

Te-aseamănă cu Domnu-n toate.
Fi blând, milos și iertător
Te-aplecă să mai legi o rană.
Iubind pe Domnul cu fior.

Când vei pleca de-aici spre ceruri,
Acolo Sus vei regăsi
Hambarul plin, cu fapte bune
Ce veșnic te vor ferici.

Nu obosi, cât poți slujește.
Credința, FAPTA să îți fie.
Căci tot ce faci aici sub soare.
Îți va sluji în veșnicie.

Și chiar de nimeni nu-ți va spune,
Un Mulțumesc! aicea jos.
Să știi ca-n Glorie și-n Slavă,
Te-a răsplăti pe veci Hristos…

 

Publicat în crestin, Poezie. 1 Comment »

Pocăința

cropped-pasti1 Azi, cuvântul ‘pocăinţă’   
E atât de învechit;
Iar pe calea de credinţă
Mulţi merg din obişnuinţă
Fără-un scop clar definit.
 
Au făcut botezu-odată –
Legământ cu Dumnezeu –
Însă viaţa li-e stricată,
De plăceri şi bani legată,
Şi-n păcat trăiesc mereu.
 
Frumuseţea mântuirii
Şi mireasma lui Hristos
Nu-i mai ţinta fericirii,
Ci plăcerea rea a firii
Şi păcatul ruşinos.
 
Cât de mulţi în adunare
Fără frică vin, se duc;
Cu adâncă nepăsare
Fac de formă o lucrare
Şi pe drumul rău apuc.
 
Din purtare, din cuvinte
Nu se văd că-s pocăiţi,
Iar a lor îmbrăcăminte
E un semn de luare-aminte
Că-s de lume chinuiţi.
 
Pocăinţa-adevărată
Nu-i un hobby sau un joc;
Ea e sfântă şi curată,
De Isus Hristos lăsată,
Ca să nu sfârşim în foc.
 
Pocăinţa ni se cere
S-o trăim oricând cinstit,
În ascuns sau la vedere,
Să rămânem în veghere
Cum Isus ne-a poruncit.
 
Căci amar şi aspru-odată
Fi-va-n ceruri judecat
Cel ce-a fost în drum o piatră
Şi-o ispită blestemată
Pentru sufletu-nsetat.
 
Prin purtarea ta, creştine,
Îţi aduni osânda ta;
Căci Isus a spus, ştii bine,
“Cine nu este cu Mine
Este împotriva Mea.”
 
Nu-i de joacă mântuirea,
Ea e darul cel mai sfânt;
Dacă nu-i cunoşti menirea,
Când avea-va loc răpirea
Vei rămâne pe pământ.
 
Pocăinţa cea reală
Este scrisă în Cuvânt;
N-are urme de-ndoială,
Nu-i o formă, nici spoială,
Ci-i stindardul cel mai sfânt.
 
Vă îndemn cu stăruinţă
Chiar acum să ne trezim;
În deplină umilinţă
Să trăim în pocăinţă,
Ca în ceruri sus să fim!
                                    Amin.
 
Publicat în crestin, Poezie. 3 Comments »

S-a meritat… – poezie

IMG-71a12fb0c733e04fd01d1b109763b4c6-VÎn veacu-acesta sumbru de întuneric groaznic,
Tu, Doamne, cu răbdare, ne pregăteşti de Praznic;
Şi-n timp ce cu noroaie ne-mproaşcă cel viclean,
Tu ne găteşti serbarea la malul de mărgean.

Iubirea Ta curată e-un soare mult mai mare
Decât ce beznă neagră ar vrea să ne-mpresoare;
Şi mult mai sclipitoare e slava Ta de vis
Decât e defăimarea cernitului zapis.

Şi crucea de pe umeri, Isuse, ni-e mai dragă,
Decât comori cât munţii, şi-arginţi cât lumea-ntreagă.
Ne-ai dat atâta slavă, atât noian de har,
Că parcă tot amarul e-un dulce de nectar.

În mijloc de batjocuri, eşti lângă noi într-una;
Ne-mbraci cu Adevărul, mai tare ca minciuna;
Compui dintr-o furtună un tril de ciocârlii;
Suspinul şi durerea, le schimbi în simfonii.

Şi-aşa cum în adâncuri de şisturi discordante,
Cărbunele devine filon de diamante;
Aşa lucrezi Tu, Doamne, în ghemul de pământ
Ceva ca o minune, ceva frumos şi sfânt…

…O operă sublimă, ceva ce nu-i din fire,
Ceva din alte sfere, din zări de nemurire;
Ne faci prin toate-acestea, să fim Mireasa Ta,
Cea nobilă, curată, ca fulgii albi de nea.

Şi-atunci când în mărire vom sta fără cuvinte,
Uimiţi de strălucire, la malurile sfinte,
Vom spune poate-n şoaptă, că tot ce-am îndurat,
Tot drumul plin de lacrimi, O, da… s-a meritat!

Valentin Popovici

De ce-i așa…o știe El

intrebareDe ce ades mi-e dat pe cale
Să-ndur dureri și fel de fel,
De ce-s lovit adesea oare?
Eu nu-nțeleg, dar știe El!

Când cunoscut-am Adevărul
Și vrut-am să spun despre El,
Silit am fost să tac adesea ...
De ce-i așa, o știe El!

Din pâinea mea am dat altora
Făr' să mă tem că mă înșel.
Răsplata? M-au lovit cu pietre ...
De ce-i așa, o știe El!

Când m-am luptat cu valul vieții
Și când era s-ajung la țel,
Mă văd cu barca răsturnată ...
De ce-i așa, o știe El!

Când moartea luptă pe-ndelete
Să rup-al dragostei inel,
Rămân copii sărmani pe drumuri ...
De ce-i așa, o știe El!

Greu apăsat privesc adesea
Calvarul, Crucea și pe Miel;
De ce sunt lacrimi fără vină,
Eu nu-nțeleg, dar știe El!

Când mi-am trăit mereu viața
În curății de porumbel,
Stropit am fost cu murdărie,
De ce-i așa, o știe El!

Eu nu-nțeleg, dar cred într-una
Și cred cu pătima și zel,
Că multe din ce mi se-ntâmplă
Nu le-nțeleg, dar știe El!

Și când ajunge-voi în ceruri,
Cu Domnul, în al Său Castel,
M-oi întreba: Cum de-s acolo?
Răspuns la toate-mi va da El!

Simion Cure
Publicat în crestin, Poezie. 1 Comment »

Când inima-ți plânge

Când inima-ți plânge sub grele poveri
Și sufletul strigă la Domnul,
soareCând trupu-i cuprins de amare dureri
Și nu mai cunoști ce e somnul,
Ascultă o clipă al cerului glas,
Ce-ţi spune duios: „Nu te teme!”
Şi-n susuru-i blând: „Eu nicicând nu te las!
Nu plânge copile, nu geme!”

Când mintea-i purtată de-al morții taifun
Și gândul ți-e rob deznădejdii,
Când nu mai auzi și zărești nimic bun
Și-n toate vezi numai primejdii, 
Ridică-ți privirea spre-albastrul curat,
Spre munții ce sprijină zarea,
Te-ncrede-n Cuvântul ce Domnu-a lăsat,
Ascultă-i copile chemarea!

Când toată puterea s-a dus și ești frânt,
Iar lupta îți pare pierdută,
Când totul te-mpinge în jos spre pământ
Și jalea e tot mai acută, 
Primește-ajutorul ce vine de sus,
Credința, speranța, iubirea,
Acceptă în suflet pe Domnul Isus
Şi-odată cu El izbăvirea!

Când simți că prietenii toți te-au lăsat 
Şi-adâncă e marea uitării,
Când crezi că în toate ai fost blestemat
Și nu mai cunoști gustul sării, 
Ocean de iubire îți dă Dumnezeu,
Prezent e cu tine oriunde,
Ca Tată îți spune: „Tu ești fiul Meu!
De Mine, tu nu te ascunde!”

Când lacrimi îți curg în neștire pe-obraz
Și trilul se pierde-n dumbravă,
Când tot ce trăiești se transformă-n necaz 
Și viața ți-e sumbră și gravă,
Privește spre norul ce-n chip dantelat,
Își scutură tainic fuiorul, 
Apoi, dus de vânturi, se lasă purtat,
Căci abur e el, veșnic cerul.

O boare e omul, un bulgăr de lut,
Țărână pe roată lucrată,
Cu cât modelarea mai mult a durut,
Cu-atât viața-i e mai curată.
Să știi, rugăciunea rostită plângând, 
Deschide mai mult poarta zării,
O, vino Isuse, o, vino curând, 
Dă curs Doamne Sfinte, chemării! 

În suflet să-mi pui Doamne, Duhul Tău Sfânt
Și leagă-mi aripile frânte,
Când m-oi înălța, când mă rup de pământ, 
Vreau inima-n mine să cânte!
De este sortit pentru-o vreme să plâng,
Dă-mi Tată-ntreită putere,
Păstrează-mă-n har, fă-mă verde de crâng,
La rându-mi să dau mângâiere!

Lucica Boltasu

Nu amâna – poezie

singuratateÎn labirintul vieții ce se trece,
Bezmetici alergăm spre nicăieri
Și vrem ca anii noștri să nu plece
Și vrem s-avem eterne primăveri.

Dar cât ne înșelăm în preumblare,
Gândind că vom trăi la nesfârșit,
Uităm că va veni o zi în care,
Vom trage linie sub ce am trăit.

Și-om socoti-n abacul existenței
Și-om aduna și om scădea tacit,
Vom flutura stindardul biruinței
Sau ne vom plânge traiul pervertit.

Nimic nu vom putea schimba atuncea
Când pragul îl vom fi trecut deja,
Doar dac-avem ca orizonturi crucea,
Putem la raiul sfânt a aspira.

Dacă trăim doar dup-a noastră fire
Și nu vrem s-ascultăm de Dumnezeu,
Să n-așteptăm o mare izbăvire,
Când vom ajunge-n ceas de apogeu.

Căci ni se spune clar în Cartea Sfântă,
„Alege Viața, de vrei să trăiești!”
Căci Dumnezeu prin har binecuvântă,
Dar mai și spune: „Să te pocăiești! ”

Nu amâna prietene momentul,
În care să te-ntorci la Cel Preasfânt,
Să nu privești în urmă, iar prezentul,
Să-l ancorezi în Domnul, în Cuvânt!

Căci viața asta iute se mai duce,
Mai ieri născut, acum încărunțit,
În fața ta se află o răscruce,
Ce duce-n plus sau minus infinit.

Alege și nu sta prea mult pe gânduri,
Optzeci de ani nu sunt o veșnicie,
În Cartea Vieții mai există rânduri, 
În care Dumnezeu vrea să te scrie!

Lucica Boltașu

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Trei zile și-o minune (3)

DUMINICĂJesus-Christ-Empty-Tomb.jpg

Eu sunt o zi atât de mare 
Cea mai frumoasă dintre toate
Povestea-mi n-are asemănare
Eu port şi-aduc veşti minunate
 
Veşti care înnoiesc speranța
În inimile frământate
Veşti care au în ele viața
Şi-eliberare de păcate.

Sunt ziua acesta-n care acum
Stăm adunați toți împreuna
În mine s-a-mplinit precum
Se profețise în scriptură

Şi sa-ntâmplat precum vă spun
A fost o mare bucurie
Luați aminte voi acum
Căci ce vă spun, e apă vie

Un susur blând și-o caldă adiere
Treceau în taină prin grădină
Un sfânt fior şi-o dulce mângâiere
Şi raze albe pline de lumină

Venea Maria la mormânt
Să îngrijească trupul lui Isus
Dar iată piatra era la pământ
Şi Domnul oare unde era pus?

O groază mare-atuncea o cuprinse
Căci Domnul ei nu era de găsit
Cine-l luară şi unde îl puse
Şi-ndată la apostoli a fugit.

O fugă-amară plină de durere
Şi-n urma ei semăna lacrimi multe
Îşi simțea trupul sleit de putere
Vroia ca cineva să o ajute

Găsi pe cel ce Domnul-l iubea mult
Dar şi pe Simon Petru împreună
Şi-şi descărcă al inimii tumult
Şi spuse celor doi de ce veniră

Au luat pe Domnul meu Isus
Le spuse ea cu-nflăcarare
L-au luat şi nu ştiu un’ l-au pus
Veniți şi voi cu mine pe cărare

Se întrecuseră în drumul spre mormânt
Le-ardea în inimi un dor sfânt de El
Nu mai vedeau nici cer şi nici pământ
Vroiau să vadă unde-i sfântul Miel

Odată-ajunşi acolo, au-văzut fapte
Mormântul gol şi piatra răsturnată
Ştergarul şi fâşiile de-o parte
A lor credință era încercată.

Afară lângă piatra de mormânt
Şedea Maria şi plângea amar
Îi curgeau lacrimile pe pământ
Credea că totul este în zadar

Îşi amintea acum plină de dor
De-acele clipe scumpe neuitate
Când l-a primit în suflet cu-n fior
Pe Tatăl, o ce clipe minunate.

Căci numai El dăduse bucurie
În sufletul ei trist şi-mpovărat
Doar El îi dăruise mântuire
Şi-o viață nouă fără de păcat

Şi iată a văzut atunci ‘nainte
Doi îngeri albi şezând în locul lui Isus
De ce plângi tu femeie aşa de fierbinte?
Căci nu ştiu unde pe Domnul mi l-au pus

Dar iată că apare grădinarul
Ce era El, Domnul cel preaiubit!
Pentru ce plângi şi-ți verşi amarul?
Pe cine cauți şi nu ai găsit?

Văzându-l şi crezând că-i grădinar 
A început mai tare-atunci a plange
O, spune-mi unde-i  zicea cu amar
De l-ai luat ‘napoi îl voi aduce.

Isus văzăndu-i dorul şi suspinul
I-a deschis ochii ca deplin să-L vadă
„Marie” a spus El topindu-i chinul
Rabuni” spus-a ea nevenindu-i să creadă.

Aşa au fost cele’ntâmplate
A fost o bucurie de nespus.
O, hai şi tu soră şi frate
Vesteşte învierea lui Isus

Şi spune tuturor să ştie lumea
Că Domnul Tău Isus Hristos trăieşte
Vesteşte azi şi tu cu noi minunea
Hristos a înviat ce mare veste!

Amin!

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Trei zile și-o minune (2)

SÂMBĂTĂcruce

Acum totul s-a liniştit 
Şi forfota a încetat 
Natura parcă a murit
Tot zbuciumul s-a încheiat

Parcă sta ceru-n aşteptare
Să se întâmple-atunci ceva
Era aşa o-nspăimântare
Şi pacea-n zare se pierdea

Mesia Domnul cel preasfânt
Era-acum mort şi îngropat 
Zăcea în recele mormânt
Era dintre ai săi plecat

Iubiții Domnului plângeau
Şi erau trişti nespus de tare
Pe Domnul ei nu-l mai aveau
Nu aveau nici o alinare

Mai ales unul sta atunci
Nemângâiat, părându-i rău
Suspinele-i erau adânci
O Petre unde-i Domnul tău?