NU PIERZI RĂSPLATA…

Nintrebareu pierzi răsplata niciodată,
Atuncea când trăiești frumos.
Și-n vorba care-o spui, și-n faptă,
Se vede strălucind Hristos.

Și-atunci când nu te vede nimeni
S-o pui în taină pe Altar.
Căci fapta bună cântărește.
În cer, ca un mărgăritar.

În „Banca Cerului” trimite,
Atât cât poți, și din ce ai.
ăci ce trimiți de- aici, acolo.
Vei regăsi în sfântul Rai.

Te-aseamănă cu Domnu-n toate.
Fi blând, milos și iertător
Te-aplecă să mai legi o rană.
Iubind pe Domnul cu fior.

Când vei pleca de-aici spre ceruri,
Acolo Sus vei regăsi
Hambarul plin, cu fapte bune
Ce veșnic te vor ferici.

Nu obosi, cât poți slujește.
Credința, FAPTA să îți fie.
Căci tot ce faci aici sub soare.
Îți va sluji în veșnicie.

Și chiar de nimeni nu-ți va spune,
Un Mulțumesc! aicea jos.
Să știi ca-n Glorie și-n Slavă,
Te-a răsplăti pe veci Hristos…

 

Publicat în crestin, Poezie. 1 Comment »

Pocăința

cropped-pasti1 Azi, cuvântul ‘pocăinţă’   
E atât de învechit;
Iar pe calea de credinţă
Mulţi merg din obişnuinţă
Fără-un scop clar definit.
 
Au făcut botezu-odată –
Legământ cu Dumnezeu –
Însă viaţa li-e stricată,
De plăceri şi bani legată,
Şi-n păcat trăiesc mereu.
 
Frumuseţea mântuirii
Şi mireasma lui Hristos
Nu-i mai ţinta fericirii,
Ci plăcerea rea a firii
Şi păcatul ruşinos.
 
Cât de mulţi în adunare
Fără frică vin, se duc;
Cu adâncă nepăsare
Fac de formă o lucrare
Şi pe drumul rău apuc.
 
Din purtare, din cuvinte
Nu se văd că-s pocăiţi,
Iar a lor îmbrăcăminte
E un semn de luare-aminte
Că-s de lume chinuiţi.
 
Pocăinţa-adevărată
Nu-i un hobby sau un joc;
Ea e sfântă şi curată,
De Isus Hristos lăsată,
Ca să nu sfârşim în foc.
 
Pocăinţa ni se cere
S-o trăim oricând cinstit,
În ascuns sau la vedere,
Să rămânem în veghere
Cum Isus ne-a poruncit.
 
Căci amar şi aspru-odată
Fi-va-n ceruri judecat
Cel ce-a fost în drum o piatră
Şi-o ispită blestemată
Pentru sufletu-nsetat.
 
Prin purtarea ta, creştine,
Îţi aduni osânda ta;
Căci Isus a spus, ştii bine,
“Cine nu este cu Mine
Este împotriva Mea.”
 
Nu-i de joacă mântuirea,
Ea e darul cel mai sfânt;
Dacă nu-i cunoşti menirea,
Când avea-va loc răpirea
Vei rămâne pe pământ.
 
Pocăinţa cea reală
Este scrisă în Cuvânt;
N-are urme de-ndoială,
Nu-i o formă, nici spoială,
Ci-i stindardul cel mai sfânt.
 
Vă îndemn cu stăruinţă
Chiar acum să ne trezim;
În deplină umilinţă
Să trăim în pocăinţă,
Ca în ceruri sus să fim!
                                    Amin.
 
Publicat în crestin, Poezie. 3 Comments »

S-a meritat… – poezie

IMG-71a12fb0c733e04fd01d1b109763b4c6-VÎn veacu-acesta sumbru de întuneric groaznic,
Tu, Doamne, cu răbdare, ne pregăteşti de Praznic;
Şi-n timp ce cu noroaie ne-mproaşcă cel viclean,
Tu ne găteşti serbarea la malul de mărgean.

Iubirea Ta curată e-un soare mult mai mare
Decât ce beznă neagră ar vrea să ne-mpresoare;
Şi mult mai sclipitoare e slava Ta de vis
Decât e defăimarea cernitului zapis.

Şi crucea de pe umeri, Isuse, ni-e mai dragă,
Decât comori cât munţii, şi-arginţi cât lumea-ntreagă.
Ne-ai dat atâta slavă, atât noian de har,
Că parcă tot amarul e-un dulce de nectar.

În mijloc de batjocuri, eşti lângă noi într-una;
Ne-mbraci cu Adevărul, mai tare ca minciuna;
Compui dintr-o furtună un tril de ciocârlii;
Suspinul şi durerea, le schimbi în simfonii.

Şi-aşa cum în adâncuri de şisturi discordante,
Cărbunele devine filon de diamante;
Aşa lucrezi Tu, Doamne, în ghemul de pământ
Ceva ca o minune, ceva frumos şi sfânt…

…O operă sublimă, ceva ce nu-i din fire,
Ceva din alte sfere, din zări de nemurire;
Ne faci prin toate-acestea, să fim Mireasa Ta,
Cea nobilă, curată, ca fulgii albi de nea.

Şi-atunci când în mărire vom sta fără cuvinte,
Uimiţi de strălucire, la malurile sfinte,
Vom spune poate-n şoaptă, că tot ce-am îndurat,
Tot drumul plin de lacrimi, O, da… s-a meritat!

Valentin Popovici

De ce-i așa…o știe El

intrebareDe ce ades mi-e dat pe cale
Să-ndur dureri și fel de fel,
De ce-s lovit adesea oare?
Eu nu-nțeleg, dar știe El!

Când cunoscut-am Adevărul
Și vrut-am să spun despre El,
Silit am fost să tac adesea ...
De ce-i așa, o știe El!

Din pâinea mea am dat altora
Făr' să mă tem că mă înșel.
Răsplata? M-au lovit cu pietre ...
De ce-i așa, o știe El!

Când m-am luptat cu valul vieții
Și când era s-ajung la țel,
Mă văd cu barca răsturnată ...
De ce-i așa, o știe El!

Când moartea luptă pe-ndelete
Să rup-al dragostei inel,
Rămân copii sărmani pe drumuri ...
De ce-i așa, o știe El!

Greu apăsat privesc adesea
Calvarul, Crucea și pe Miel;
De ce sunt lacrimi fără vină,
Eu nu-nțeleg, dar știe El!

Când mi-am trăit mereu viața
În curății de porumbel,
Stropit am fost cu murdărie,
De ce-i așa, o știe El!

Eu nu-nțeleg, dar cred într-una
Și cred cu pătima și zel,
Că multe din ce mi se-ntâmplă
Nu le-nțeleg, dar știe El!

Și când ajunge-voi în ceruri,
Cu Domnul, în al Său Castel,
M-oi întreba: Cum de-s acolo?
Răspuns la toate-mi va da El!

Simion Cure
Publicat în crestin, Poezie. 1 Comment »

Când inima-ți plânge

Când inima-ți plânge sub grele poveri
Și sufletul strigă la Domnul,
soareCând trupu-i cuprins de amare dureri
Și nu mai cunoști ce e somnul,
Ascultă o clipă al cerului glas,
Ce-ţi spune duios: „Nu te teme!”
Şi-n susuru-i blând: „Eu nicicând nu te las!
Nu plânge copile, nu geme!”

Când mintea-i purtată de-al morții taifun
Și gândul ți-e rob deznădejdii,
Când nu mai auzi și zărești nimic bun
Și-n toate vezi numai primejdii, 
Ridică-ți privirea spre-albastrul curat,
Spre munții ce sprijină zarea,
Te-ncrede-n Cuvântul ce Domnu-a lăsat,
Ascultă-i copile chemarea!

Când toată puterea s-a dus și ești frânt,
Iar lupta îți pare pierdută,
Când totul te-mpinge în jos spre pământ
Și jalea e tot mai acută, 
Primește-ajutorul ce vine de sus,
Credința, speranța, iubirea,
Acceptă în suflet pe Domnul Isus
Şi-odată cu El izbăvirea!

Când simți că prietenii toți te-au lăsat 
Şi-adâncă e marea uitării,
Când crezi că în toate ai fost blestemat
Și nu mai cunoști gustul sării, 
Ocean de iubire îți dă Dumnezeu,
Prezent e cu tine oriunde,
Ca Tată îți spune: „Tu ești fiul Meu!
De Mine, tu nu te ascunde!”

Când lacrimi îți curg în neștire pe-obraz
Și trilul se pierde-n dumbravă,
Când tot ce trăiești se transformă-n necaz 
Și viața ți-e sumbră și gravă,
Privește spre norul ce-n chip dantelat,
Își scutură tainic fuiorul, 
Apoi, dus de vânturi, se lasă purtat,
Căci abur e el, veșnic cerul.

O boare e omul, un bulgăr de lut,
Țărână pe roată lucrată,
Cu cât modelarea mai mult a durut,
Cu-atât viața-i e mai curată.
Să știi, rugăciunea rostită plângând, 
Deschide mai mult poarta zării,
O, vino Isuse, o, vino curând, 
Dă curs Doamne Sfinte, chemării! 

În suflet să-mi pui Doamne, Duhul Tău Sfânt
Și leagă-mi aripile frânte,
Când m-oi înălța, când mă rup de pământ, 
Vreau inima-n mine să cânte!
De este sortit pentru-o vreme să plâng,
Dă-mi Tată-ntreită putere,
Păstrează-mă-n har, fă-mă verde de crâng,
La rându-mi să dau mângâiere!

Lucica Boltasu

Nu amâna – poezie

singuratateÎn labirintul vieții ce se trece,
Bezmetici alergăm spre nicăieri
Și vrem ca anii noștri să nu plece
Și vrem s-avem eterne primăveri.

Dar cât ne înșelăm în preumblare,
Gândind că vom trăi la nesfârșit,
Uităm că va veni o zi în care,
Vom trage linie sub ce am trăit.

Și-om socoti-n abacul existenței
Și-om aduna și om scădea tacit,
Vom flutura stindardul biruinței
Sau ne vom plânge traiul pervertit.

Nimic nu vom putea schimba atuncea
Când pragul îl vom fi trecut deja,
Doar dac-avem ca orizonturi crucea,
Putem la raiul sfânt a aspira.

Dacă trăim doar dup-a noastră fire
Și nu vrem s-ascultăm de Dumnezeu,
Să n-așteptăm o mare izbăvire,
Când vom ajunge-n ceas de apogeu.

Căci ni se spune clar în Cartea Sfântă,
„Alege Viața, de vrei să trăiești!”
Căci Dumnezeu prin har binecuvântă,
Dar mai și spune: „Să te pocăiești! ”

Nu amâna prietene momentul,
În care să te-ntorci la Cel Preasfânt,
Să nu privești în urmă, iar prezentul,
Să-l ancorezi în Domnul, în Cuvânt!

Căci viața asta iute se mai duce,
Mai ieri născut, acum încărunțit,
În fața ta se află o răscruce,
Ce duce-n plus sau minus infinit.

Alege și nu sta prea mult pe gânduri,
Optzeci de ani nu sunt o veșnicie,
În Cartea Vieții mai există rânduri, 
În care Dumnezeu vrea să te scrie!

Lucica Boltașu

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Trei zile și-o minune (3)

DUMINICĂJesus-Christ-Empty-Tomb.jpg

Eu sunt o zi atât de mare 
Cea mai frumoasă dintre toate
Povestea-mi n-are asemănare
Eu port şi-aduc veşti minunate
 
Veşti care înnoiesc speranța
În inimile frământate
Veşti care au în ele viața
Şi-eliberare de păcate.

Sunt ziua acesta-n care acum
Stăm adunați toți împreuna
În mine s-a-mplinit precum
Se profețise în scriptură

Şi sa-ntâmplat precum vă spun
A fost o mare bucurie
Luați aminte voi acum
Căci ce vă spun, e apă vie

Un susur blând și-o caldă adiere
Treceau în taină prin grădină
Un sfânt fior şi-o dulce mângâiere
Şi raze albe pline de lumină

Venea Maria la mormânt
Să îngrijească trupul lui Isus
Dar iată piatra era la pământ
Şi Domnul oare unde era pus?

O groază mare-atuncea o cuprinse
Căci Domnul ei nu era de găsit
Cine-l luară şi unde îl puse
Şi-ndată la apostoli a fugit.

O fugă-amară plină de durere
Şi-n urma ei semăna lacrimi multe
Îşi simțea trupul sleit de putere
Vroia ca cineva să o ajute

Găsi pe cel ce Domnul-l iubea mult
Dar şi pe Simon Petru împreună
Şi-şi descărcă al inimii tumult
Şi spuse celor doi de ce veniră

Au luat pe Domnul meu Isus
Le spuse ea cu-nflăcarare
L-au luat şi nu ştiu un’ l-au pus
Veniți şi voi cu mine pe cărare

Se întrecuseră în drumul spre mormânt
Le-ardea în inimi un dor sfânt de El
Nu mai vedeau nici cer şi nici pământ
Vroiau să vadă unde-i sfântul Miel

Odată-ajunşi acolo, au-văzut fapte
Mormântul gol şi piatra răsturnată
Ştergarul şi fâşiile de-o parte
A lor credință era încercată.

Afară lângă piatra de mormânt
Şedea Maria şi plângea amar
Îi curgeau lacrimile pe pământ
Credea că totul este în zadar

Îşi amintea acum plină de dor
De-acele clipe scumpe neuitate
Când l-a primit în suflet cu-n fior
Pe Tatăl, o ce clipe minunate.

Căci numai El dăduse bucurie
În sufletul ei trist şi-mpovărat
Doar El îi dăruise mântuire
Şi-o viață nouă fără de păcat

Şi iată a văzut atunci ‘nainte
Doi îngeri albi şezând în locul lui Isus
De ce plângi tu femeie aşa de fierbinte?
Căci nu ştiu unde pe Domnul mi l-au pus

Dar iată că apare grădinarul
Ce era El, Domnul cel preaiubit!
Pentru ce plângi şi-ți verşi amarul?
Pe cine cauți şi nu ai găsit?

Văzându-l şi crezând că-i grădinar 
A început mai tare-atunci a plange
O, spune-mi unde-i  zicea cu amar
De l-ai luat ‘napoi îl voi aduce.

Isus văzăndu-i dorul şi suspinul
I-a deschis ochii ca deplin să-L vadă
„Marie” a spus El topindu-i chinul
Rabuni” spus-a ea nevenindu-i să creadă.

Aşa au fost cele’ntâmplate
A fost o bucurie de nespus.
O, hai şi tu soră şi frate
Vesteşte învierea lui Isus

Şi spune tuturor să ştie lumea
Că Domnul Tău Isus Hristos trăieşte
Vesteşte azi şi tu cu noi minunea
Hristos a înviat ce mare veste!

Amin!

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »

Trei zile și-o minune (2)

SÂMBĂTĂcruce

Acum totul s-a liniştit 
Şi forfota a încetat 
Natura parcă a murit
Tot zbuciumul s-a încheiat

Parcă sta ceru-n aşteptare
Să se întâmple-atunci ceva
Era aşa o-nspăimântare
Şi pacea-n zare se pierdea

Mesia Domnul cel preasfânt
Era-acum mort şi îngropat 
Zăcea în recele mormânt
Era dintre ai săi plecat

Iubiții Domnului plângeau
Şi erau trişti nespus de tare
Pe Domnul ei nu-l mai aveau
Nu aveau nici o alinare

Mai ales unul sta atunci
Nemângâiat, părându-i rău
Suspinele-i erau adânci
O Petre unde-i Domnul tău?

Trei zile și-o minune (1)

Trei zile-au fost demult odată
Trei zile care din răstimp
Ne strigă-acum şi ne arată
Ce s-a-ntâmplat pe-acest pământ.

Trei zile, martori pe vecie
La tot ce-atunci s-a întâmplat 
Ele-au privit cu grozăvie
Cum omul cade în păcat.

Şi-au vazut ele măreția
Dar şi puterea din înalt
Când Domnul nostru Sfânt Mesia
Al morții bold a sfărâmat.

VINERIjesus cross.jpg

Am fost o zi ca şi oricare
Dar martoră la mari minuni
Eu nu ştiam că vor apare
Tunete, fulgere, furtuni

Dar nu furtuni de vânt şi ploaie
Ci o furtună în neant
Căci în vazduh în larga zare
Lupta tot cerul preaînalt

Şi nu ştiam ce se petrece
Parcă erau toate pe dos
Pân’ am văzut o gloată mare
Şi mult popor mergând pe jos

Urcau pe dealul căpățânii
Sau Golgota cum se spunea
Şi-n fruntea lor erau trei oameni
Iar gloata-n urma lor urca.

Unul din ei avea pe față
În ciuda sângelui uscat
O pace parcă nedescrisă
Şi doi ochi blânzi de neuitat

Şi am ştiut ca El era 
Mesia ce avea să vină
Căci am simțit în ființa Sa
O mare putere divină

Şi chiar dacă avea puterea
Să se înalțe-atunci la cer
Mergea ‘nainte şi mulțimea
Îşi bătea iarăşi joc de El.

Ajunşi acolo sus pe deal
Mulțimea i-a întins pe cruce 
Pe crucile ce pân’ acol’
I-au pus pe ei a şi le duce

Şi cuie, o ce cuie mari
I-au pus în mâini şi în picioare
Iar El statea cu doi tâlhari
In ziua caldă şi-arzătoare

Îşi ridica privirea-n sus
Cu ochii parcă cerea milă
Era-ntre cer si pământ pus
Purta a oamenilor vină

Şi nu cerea să fie atunci
El, ocolit de-această soartă
Ci mijlocea-n suspine lungi
Pentru acea nebună gloată

Căci doar nebun poți fi să faci
O mişelie ca aceasta
Şi cum să stai privind, să taci
Când El îşi da pe cruce viața

Mă durea tare sa mă uit 
La-acea priveliște de groază 
Mă întrebam cum au putut 
Pe Fiul sfânt să-l răstignească.

Şi mi-am oprit atunci lumina
Când Domnul a trecut în moarte
Pământu-şi scutura zidirea
Şi ziua s-a schimbat în noapte 

Şi mama Lui, o cum plângea
Sub cruce jos pe al său fiu
Şi parcă nicicum nu credea 
Că Domnul Sfânt nu era viu 

Se isprăvise-acum tot chinul
Speranța parcă era moartă
O umbră-acoperea tot cerul
Tăcea acum întreaga gloată

……

……

Cinstește pe frați – poezie

bisericaCinstește pe frații cu fruntea brăzdată,
Pe-aceia, ce-n vifor purtară efod,
Ei sunt printre noi ca o creangă bogată,
O creangă ce-ascunde sub floarea uscată,
Comoara măsurii de rod.

Cinstește pe frații cu fețele supte,
Cu urme-adâncite sub ochii fierbinți,
Ei sunt ca o navă ce vine din lupte,
Purtând pe frântura catargelor rupte,
Drapele de mari biruinți.

Cinstește pe frații cei fără de slavă,
Pe care, uitarea să-i cearnă ar vrea,
Acolo, în veșnica vieții dumbravă,
Cânta-vei tu, oare aceeași octavă,
Cum ei lui Isus vor cânta?

Urca-vor la Tatăl să-i binecuvânte
Și-acolo, în sclipet de –nalți heruvimi,
Sub nouri de îngeri veniți să le cânte,
Vedea-vom în Slava catargele frânte
Și crengile, sus, pe-nălțimi.

Costache Ioanid

Publicat în crestin, Poezie. 2 Comments »