Un gând..

femeietrista

Am ajuns vremea…

-Am ajuns vremea când ziarele și revistele sunt mult mai apreciate ca Biblia. Când avem timp de știri, de integrame și de rebus dar n-avem timp de suflet.
-Am ajuns vremea când câinii sunt iubiți mai mult decât copii. Când orfanii rămân neînfiați iar pentru animale se bat organizațiile care mai de care mai tare.
-Am ajuns vremea când o mamă care dă viața la copii e arătată cu degetul iar cea care face întreruperi de sarcină e aplaudată.
-Am ajuns vremea când Dumnezeu pleacă de la noi. Nu că l-am rugat, cum au făcut Gadarenii, ci pentru ca i s-au dat legi să părăsească țara. Ceea ce n-au știut gadarenii și nu știu nici cei de azi e ca atunci când Isus pleacă de la tine nu-ți rămâne altceva decât iadul.
-Am ajuns vremea când tinerii își verifică Facebook-ul în fiecare oră să nu piardă vreun like sau vreun comment dar cine mai e interesat de LIKE-uri din partea cerului? Cerul dă LIKE-uri doar la cei care sunt confundați cu Isus. Cei mai puțini…nu la cei care de la atâta machiaj nu-i mai recunoşti.
-Am ajuns vremea când prin spitale merg doar cei bolnavi și nici un sănătos nu-i vizitează. Doar doctorii…
-Am ajuns vremea când oamenii se întreabă “Ce mai faci?” dar nimeni nu e interesat de răspuns. De aia toți zic că sunt… “Bine”.
-Am ajuns vremea când ascultăm predici multe și facem ca la instructajul de la avion: sperăm să nu trebuiască să le punem în practică. Când cântăm lui Dumnezeu: “Ești tot ce vreau, tot ce-am dorit vreodată” și nu ne dăm seama ce fals sună.
-Am ajuns vremea când se fac nunți și cei mai mulți confundă binecuvântarea cu ochii albaștri sau cu mașina de 300 de cai. rimesc urări de genul “Casă de piatră” dar fundația e pe nisip.
-Am ajuns vremea când dacă predici despre păcat nu îți mai garantează nimeni că mai trăiești mult… Ioan a predicat doar câteva luni. Apoi l-au omorât la un bal. Cea mai grea stare în care poate ajunge o națiune e să-și omoare sfinții din ea.
-Am ajuns vremea când înțeleg că vremea e pe sfârșite. Că ceasul bate a mânie din partea lui Dumnezeu peste fiii neascultării dar și a martiraj pentru cei care trăiesc cu evlavie în Cristos.
-Se pregătește terenul pentru ca sfinților să le fie închisă gura. Când ni se va lua ceea ce avem dar vor afla îndată că nu ne pot lua ce avem în inimă.
-Răscumpărați vremea.  Avem puțin timp ca să ne mai punem toată energia la dispoziția lui Dumnezeu. Mai avem numărate clipele când mai putem împărți Biblii gratis, când mai putem face evanghelizări (mai ales prin fapte) și când mai putem ține ușa bisericii deschisă.
-Fiți cu ochii în patru la păcat ca să nu pierdeți premiul. Atenție la direcție nu doar la viteză…
Am ajuns vremea…  sfârșitului. Pentru cei sfinți însă e doar începutul bucuriei eterne.
Publicat în Anunţ, crestin. 1 Comment »

Întâlnirea din luna februarie 2017

prayLuni-Marţi, 21 – 22 februarie 2017 la Băile Herculane are loc întâlnirea lunară a fraţilor păstori care se adună pentru părtăşie, rugăciune şi discutarea problemelor spirituale şi organizatorice din Comunitatea noastră.

Locul întâlnirii noastre va fi Hotelul DIANA.

Pentru detalii suplimentare contactați pe fratele Ilie Milutin.

 

Publicat în Anunţ. Comentarii închise la Întâlnirea din luna februarie 2017

Străinul – poezie

noapte-peste-sat.jpeg

E noapte rece; vântul bate cu șuieratul lui prelung,
şi din ecouri depărtate, atâtea gânduri mă ajung.
Ce bine e să fiu acasă, să ştiu că am destul câştig
Să nu mă chinuie nici foamea, nici să nu rabd pe drum de frig.

Ce bun a fost cu mine Domnul, că nu ştiu cum să-I mulţumesc,
Cum L-aş primi să ştiu că vine, să-mi fie oaspete ceresc.
Şi-n jocul straniu de lumină, al flăcărilor din cuptor,
Pe gene-mi cade toropeala, şi adormii aşa de uşor…

Deodată o bătaie-n poartă… tresar… e cineva pe drum!
Mă uit la oră: E târzie! Numai tâlharii umblă-acum!
Răsună iarăşi o bătaie, şi încă alte două-trei.
Și strig atunci: „Cine-i acolo? E cam târziu acum, ce vrei?”

Şi glasul de-afară-mi spune: „Vin dintr-un loc îndepărtat;
Umblat-am cale lungă astăzi; sunt obosit şi s-a-nnoptat.
N-ai vrea căldura dinlăuntru s-o-mparţi cu mine pân la zi?
Ți-aş mulţumi cum ştiu mai bine, şi-n rugăciuni te-oi pomeni.

Primeşte-mă doar până mâine că am nainte un drum lung
N-ai vrea din colţul tău de pâine, să-mi dai şi foamea să-mi alung?”
Mă strecurai lângă fereastră, să-l văd prin geamul aburit;
Era urât şi plin de zdrenţe, părea murdar şi obosit.

„Nu cer decât un colţ de pâine, uscat de este, să mi-l dai;
Şi dorm şi jos pe-o rogojină, doar milă rogu-te să ai!”
Gânditu-m-am o clipă lungă, şi i-am strigat apoi răstit:
„Străine, du-te mai departe, aici nu-i han de găzduit!

Ce n-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai să mănânci?
E prea târziu să-mi baţi la poartă, e prea târziu să mi te plângi!”
I-am auzit cum paşii afară, încet, încet s-au depărtat…
Până ce-n linişte doar vântul, a mai rămas stăpân pe sat.

Şi, mulţumit, în patul moale am adormit apoi curând
Dar am avut  în neagra noapte un vis ce nu-l mai uit nicicând.
Parcă dintr-un nor de lumină, Domnul Isus se cobora,
şi-n casa mea venea să-mi spună, ce nimeni altul nu ştia.

Credeam că-mi va vorbi de bine; va lăuda tot ce-am muncit….
Dar S-a apropiat de mine şi trist cu lacrimi mi-a grăit:
„Prietene, am vrut azi noapte să înnoptez în casa ta;
Din pâinea ta, am vrut la cină să iau un colţ, ca partea Mea.

Dar mi-ai răspuns că pentru Mine, tu n-ai nici pâine şi nici pat,
şi M-ai lăsat în frig afară, să plec flămând şi întristat.
Căsuţa ta nu era mică să-ncap şi eu să dorm în ea;
De ce nu vrei să ai la masă, un ostenit în casa ta?”

Şi m-a privit cu ochii umezi până când norul s-a luat…
şi-am înţeles că El fusese, pribeagul ce L-am alungat.
Trezit din somn, de-nfiorare, am alergat afară-n frig…
şi-am început în gura mare, străinul înapoi să-l strig.

Dar vai, demult plecase omul în întunerecul pustiu…
Doar vântul îmi striga din ramuri, 
că mă trezisem prea târziu:
E prea târziuuuu! E prea târziuuuu!

Valentin Popovici

Publicat în Poezie. Leave a Comment »