Un gând

Prezența lui Dumnezeu niciodată nu trebuie demonstrată, pentru că ea se manifestă pe chipul celor care caută fața lui Dumnezeu..

Un gând:

Dumnezeu este perfecțiunea absolută, a-L urma înseamnă a te asemăna cu El.

CARACTERUL…

“Un caracter bun este ca oțelul armat într-o structură de beton. Nu poți vedea oțelul dinăuntru, dar, fără el, betonul este slab.
Un caracter bun nu reprezintă ceea ce spune sau pretinde cineva că este. Înseamnă ceea ce sălășluiește în spatele a ceea ce se vede.
Caracterul este produsul princiipilor cărora le permiți să-ți domine viața. Nu este ceea ce vorbești, ci ceea ce pui în practică în viața de zi cu zi.
Ceea ce practici în viață, aceea vei deveni. Dacă trăiești în chip nobil, vei avea un caracter nobil. Dacă trăiești doar pentru tine, caracterul tău va fi unul egoist.
Caracterul tău este în mare parte rezultatul alegerilor tale.
Care din alegerile pe care le faci vor fi pe placul lui Dumnezeu?”

Un gând

Dumnezeu îți cunoaște inima! Oamenii, doar ambalajul….

Telefonul.. “Alo Centrala”

O poveste cu tâlc….

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit că undeva, înauntrul acestui aparat, trăia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo Centrala putea să-ţi spuna numărul oricui şi în plus, ora exactă.
Experienta mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară.
Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche.

-“Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala.”
-“Mi-am rănit degetul…” – m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.
-“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.
-“Nu este nimeni acasă în afară de mine…”- am bolborosit.
-“Îţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea..
-“Nu,” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”
-“Poti să deschizi frigiderul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.
-“Atunci ia de acolo o bucăţică de ghiaţă şi ţine-o lipită de degeţel,” – spuse vocea.

Dupa aceea am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia … M-a ajutat si la matematica.. . Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, ” Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.”

Alta data la telefon, “Alo, Centrala!”
“Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni…

Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale.

Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: “Alo Centrala!”

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. “Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras, “Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
“Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere,” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally.”

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii” .
Am intrebat de Sally.
“Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
” Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.”
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?”

“Da.” – i-am raspuns..
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.

A cui viaţă o s-o atingi astăzi?”

Mărturia unui om

 

 

Un gând

Biblia este dată ca să fie pâine pentru fiecare zi, nu prăjitură pentru ocazii speciale.

Ce poți face cu un DOLAR?

Ce poți face cu un DOLAR? Nu e nevoie de cuvinte… Urmăriți cu atenție!

Un gând

Poți folosi cele mai frumoase și înțelepte cuvinte pentru a-ți exprima credința, însă, doar faptele tale vor arăta câtă credință ai !

 Iubirea ce vine de la oameni este trecătoare asemeni lor, cea care vine însă de la Dumnezeu este veșnică asemeni Lui.!

 

Un altfel de frate..

Paul a primit cadou de Craciun o maşină nou-nouţă de la fratele său. În  seara de ajun, când a coborât din biroul său să-şi ia maşina parcată în  faţa clădirii, a văzut cum un puşti de vreo şapte ani se învârtea cu  ochii mari in jurul maşinii sale.
-”Este maşina dv. domnule?”, a întrebat el.

Paul a înclinat capul  afirmativ. 

-”Fratele meu mi-a dat-o cadou de Crăciun”. Baiatul  ramase năuc.

-”Vreţi să spuneţi că fratele dv. v-a dat-o  aşa…gratis?…fără să plătiţi nimic? Domnule! Aş vrea…” 

Băiatul  ezita.

-”Desigur” se gândi Paul, ”ştiu ce-i trece prin cap. Ar  vrea să aibă şi el un frate bogat ca mine.”

Dar ceea ce spuse apoi  puştiul îl făcu pe Paul să rămână cu gura căscată:

-”Aş vrea sa pot  fi şi eu un astfel de frate!”
Paul se uita cu uimire la băieţelul din faţa lui şi mânat de un impuls  interior, îi zise:

-”N-ai vrea să te duc puţin cu maşina mea?”

-Cum să  nu! Tare mi-ar plăcea!”   

După un raid prin cartier, băiatul se  întoarse spre Paul. Ochii îi sclipeau de emoţie.

-”Domnule n-aţi vrea  să treceţi prin faţa casei noastre?”

Paul zâmbi. Ştia ce dorea  băiatul. Voia sa le arate vecinilor că soseşte acasă cu o maşină mare,  nou-nouţă.
-“Vreţi să opriţi aici? Lângă treptele acelea , vă rog!”

Urcă apoi  scările în fugă. După câteva momente îl auzi cum revine. De data  aceasta, însă, nu se mai grăbea. Ducea în braţele sale un frăţior mai  mic, handicapat. Îl aşeză cu atenţie pe ultima treapta şi arătă cu mana  spre maşina lui Paul. 

-”Vezi Johnny? Asta e maşina, exact cum ţi-am  spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de Crăciun şi nu l-a costat nici  un cent. Într-o zi am să-ţi dau şi eu una exact la fel ca asta… şi ai  să vezi de unul singur ce lucruri extraordinare de Crăciun sunt în toate vitrinele din oraş.”
Paul s-a dat jos din maşină. L-a luat în braţele sale pe micuţul olog,  l-a aşezat lângă el pe scaunul din faţă. Cu ochii sclipind de bucurie,  fratele lui mai mare s-a aşezat lângă el şi toţi trei au început o  călătorie de neuitat prin oraşul împodobit de Crăciun. În seara aceea de ajun, Paul a înţeles pentru prima dată ce a vrut Isus să spună când a  afirmat că “este mai bine să dai decât să primeşti…”